- Care e, şefu’, secretu’ audienţelor? întrebă Angajatul în timp ce cu un ochi se uita la şef iar cu altul iscodea vijelia de afară, vijelie de două ori mai cruntă decât nişte vase pline de grăsime spălate cu apă rece.
- Prietene, să ştii de la mine că nu am niciun glob de cristal, răspunse Şeful reaprinzându-şi pipa din lemn de cireş pirogravată cu iniţialele lui, ale celei mai recente amante ale lui şi cu ale băncii (elveţiene) în care se afla contul pentru situaţii de urgenţă. De asemenea, apropo de conturi şi situaţii de urgenţă, pe fundul cupei pipei se afla pirogravată şi seria contului. Dar cum asta nu interesează pe nimeni în afară de Şef şi cum p-asta n-o ştia decât el propun să mergem mai departe. Întocmai ca-ntr-o reclamă la Johnny Walker.
Şeful, după ce trase un fum baban şi după ce pufăi un altul iar gustul plenar (cu aromă de trandafiri) îl determină să şi-o imagineze pe blonda de la ştirile din prime time tăvălită pe un deluşor de ciocolată, rosti pragmatic:
- Dacă tu vezi pe undeva globul ăla amărât spune-mi şi mie. C-aş vrea să-l cumpăr.
Surâse dar Angajatul avea din când în când probleme cu glumele: ori reacţiona pe loc ori deloc. Cum „pe loc” nu se întîmplă” Şeful concluzionă că e vorba de „deloc” şi îşi propuse să meargă mai departe. Tot ca-ntr-o reclamă la Johnny Walker.
- Nu ştiu, amigos, care e secretul audienţelor. Dac-şa şti aşa ceva mâine l-aş lua şi l-aş vinde în supermarketuri.
Acum fu rândul Angajatului să cam sară ca ars:
- Şefu’, şefu’, nu-i puţin cam riscant să vinzi moca un asemenea secret? Adică, na, informaţia costă, eu aşa am învăţat.
- În schimb, la capitolul metafore ale limbajului ai chiulit cu felicitări, răspunse Şeful atât de spontan că se miră el însuşi pe propria-i spontaneitate.
- Hai, şefu’, nu mă luaţi la mişto. Vă rog eu mult.
Tonul Angajatului avea în el ceva mai mult decât plângător. Avea ceva dospit în el, ceva ca o linguriţă de trei ori mai mare decât ceaşca în care a fost pusă.
- Adică nu tocmai domnia voastră la care mă uit ca la un zeu, linse Angajatul aerul cel plin de aere de tutun scump de pipă şi mai scumpă. Să mă ia altcineva la mişto accept dar nu...
- Aha, te-am prins. Adică te-ai dat singur de gol, replică şefu’ morfolind cuvintele cu ardoarea unui copil devorând serialul de desene animate preferat.
- Poftim?
- Păi dacă te simţi, să zicem, iritat de faptul c-ai fost luat la mişto şi tocmai de unu’ ca mine pe care-l idolatrizezi asta înseamnă că nu te opreşte nimeni şi nimic ca în mintea ta să-mi replici pe măsură.
Angajatul se scărpină în zona creierului mic exact cu gestica celui care pare că va da lumii o nouă teorie revoluţionară în privinţa actului comunicaţional dar continuă pe un ton aflat fix la polul opus.
- Şefu’, ce-aveţi cu mine în dimineaţa asta? Dacă nu v-aţi înghiţit gălbenuşu’, v-o recomand pe asistenta mea. Vă puteţi... ăăă... revărsa în voie nervii pe ea. Recunosc, are un corp super tipa da’ la creier e ca tancu’. Hă-hăăă...
- Păi tancu’ face toţi banii pe front, prietene. Face chiar diferenţa ca să zic aşa, hă-hăăă...
- Aşa ziceam şi eu, heee-he...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.