La restaurant (1)

     - Pixul e, fără îndoială, depersonalizarea mecanicii scrisului de mână. Stiloul? Eleganţă, stil. Personalizare şi, nu în ultimă instanţă, personalitate.

     După care trase o sorbitură zdravănă de ciorbă. O sorbitură burgheză, sănătos de primordială, aproape obscen de sănătoasă. Era vorba despre o ciorbiţă exact cum îi plăcea dumnealui, o ciorbiţă ca la mama acasă: legume, franjuri de ou, mirodenii, smântână.

     - Vezi-ţi de treabă. Sunt sigur că mulţi au privit cu suspiciune apariţia stiloului la vremea lui. Şi a lor implicit, hi-hi. Ce glumiţă seacă, aşa, ca de final de început. Fâs-pâs. Aşa, unde rămăsesem? Aaa, da... la ăia impliciţii. Care ei, dacă n-au privit cu suspiciune apariţia stiloului ci, din contră, au acceptat-o... ăăă... pe ea, pe apariţia asta imbeciloidă... ăăă... aşaaa... deci au acceptat-o mai ceva ca pe un dar natural sau, na, au văzut-o ca pe o evoluţie firească a modernizării tehnicii scrisului iată că astăzi scriem tot cu pixul. Dar asta atunci când nu ne folosim degetele pentru butonarea tastaturii, fie ea şi una de tip touchscreen.

     După care îşi înmuie lingura adânc în farfurie, deschise o gură cât o şură şi înghiţi cu plăcere nedisimulată.

     - Mamă, ce bună-i fasolica asta, abia reuşi să rostească în timp ce câteva bălişoare i se prelinseră discret pe bărbie. Eşti sigur că nu vrei şi tu?

     Ăla cu ciorbiţa îşi văzu nestingherit de ciorbiţa sa.

     - Desigur nu asta e marea problemă, replică el cu un soi de gât strâmb.

     - Hai că mi-ai luat vorba din gură, ca să zic aşa, o întoarse aproape instantaneu cel cu fasolica. Uite, vezi tu, exact asta e marea problemă: mai ştii cum o să scriem peste o sută-două de ani? Poate că scrisul fizic şi cartea fizică vor fi înlocuite cu chestii d-alea mentale.

     Şi mai înainte ca cineva să aibă timp de-o replică – oricare ar fi fost ea – fasolitul pescui ciolanul din farfurie şi unde nu se încinse acolo, pe loc, o ronţăială de ziceai c-au năvălit extratereştrii taman pe păşunea lu’ badea Gheorghe.

     - Scrisu’ şi cititu’ direct dân cap, rosti printre dinţi fasolitul. Sau în cap, depinde de cum vrei s-o iei.

Un rest de os zbură discret sub masă, altul rămase în farfurie. Fasolitul înfipsese furculiţa într-o bucăţică de pâine şi unse cu ea ce mai putea fi uns. De prin farfurie.

     - Marea problemă e conţinutul, zise el cu un aer filosofic.

     Cel cu ciorbiţa ridică atent bărbia din troacă, îşi înăbuşi râgâitul (doar pe primul că pe al doilea, sosit cu viteza teleportării imediat după primul, îl lansă pofticios), şi-şi privi interlocutorul în ochi. Fix cu privirea unui dezaxat mental intrat în posesia unei mitraliere cu gloanţe explozive.

     - Conţinutul cui? Al pixului?

     - Nu gigi-boschet mic. Conţinutul cărţii. Al textului, na, mai simplu spus. Mai simplu de atâta chiar că nu pot. Clar?

     - Vag.

     Dar nu păru deranjat de asta. Continuă să soarbă ciorbiţa cu mişcări prudente. Şi de parcă ar fi regretat că se va termina aşa de repede.

     - Ideile, prietene, nu ţin cont de formă. Că scrii cu pixul sau stiloul, că scrii într-o carte reală, cu coperţi de piele şi mirosind a carte ori scrii într-o carte virtuală mirosind a... ăăă... server... da?... e egal cu zero. Ideile fac cartea mare, aşa cum omul face pe haină nu invers. Ce, dacă conversaţia noastră ar fi fost citită într-o carte sau, mai nou, într-un spaţiu virtual, ai putea şti unde şi când şi cum scria autorul acest text? Mai ştii, poate că era îmbrăcat în costumul lui Adam într-o seară caniculară de vară, scria în bucătărie la laptop în timp ce gagică-sa îi tot dădea târcoale, dornică de altele nu de scrisul lui. Da’ poţi şti toate astea? Te-ntreb, poţi şti? De fapt, ca s-o spunem p-aia dreaptă, te-ar interesa aceste detalii inodore, incolore şi inspide sau te-ar interesa conţinutul textului?

     Celălalt lingea astmatic un ecler cu toping de ciocolată albă, vanilie şi frişcă cu nume exotic. Şi rece de ieşeau aburi din el de rece ce era.