La restaurant (2)

      - Pe bună dreptate că omul este o fiinţă gânditoare, îngăimă el în pauza dintre două buze date îngheţatei. Aşa fragil cum e, omul e totuşi cea mai inteligentă dintre fiinţe.

     Şi apoi plescăi suav.

     Fasolitul – trecut între timp la un generos pilaf sârbesc cu fâşii din piept de curcan – făcu eforturi serioase să înghită. După ce înghiţi îşi privi cu maximă seriozitate interlocutorul, apoi rosti cu calm imperial:

     - Eşti prost.

     Şi, mai devreme ca ăsta să poată contrareplica, se aruncă violent asupra pilafului şi nu se lăsă până nu lăsă farfuria goală. Desigur că celălalt se lansă (poate că asta şi aştepta?) în nişte diatribe de-a dreptul... Exfasolitul şi actualmente pilafoizatul nu-l ascultă. Vorbele limbistului – injurii, calomnii, obrăznicii de fătucă semianalfabetă da’ cu celular scump la butonieră, banalităţi – îi intrară pe-o ureche şi-i ieşiră prin altă parte. Tot pe acolo, la sfârşitul terminării pilafului, lansă ceva extrem de toxic.

     - Omul şi fiinţa gânditoare, baba şi tamponu’, aruncă el cu burta plină. Omul se foloseşte de lucruri. Adică le ia ca tare. Doar dacă devine conştient de proprietăţile acestor lucruri are şansa să devină contemplativ. De a se cufunda în misterele profunzimii. Altfel spus: cu cât consideri lucrurile din preajma ta simple obiecte cu atât eşti mai înclinat spre formalism şi spre superficialitate în gândire. Auzi la el, omu’ şi fiinţa gânditoare! Noroc că am antrenament la inepţiile tale c-altfel mă înecam stupid cu bunătatea asta de pilaf. Şi taman astăzi când e rândul meu să fac cinste.

     Pe urmă nu mai ziseră nimic niciunul vreme îndelungată. În restaurant îşi făcură apariţia, în ordine a(na)lfabetică: un zdrahon cu faţă de bebeluş însoţit de o piţipoancă îmbrăcată cu pantaloni atât de mulaţi că până şi-un orb şi-ar fi dat seama că fufa nu purta lenjerie intimă, un parlamentar gras cât un butoi cu geacă de piele, pantofi de piele întoarsă şi meclă de puma calului proaspăt decedat, o zână feministă cu siluetă adolescentină vorbind pe tonuri libidinoase la un mobil rozaliu într-o romglezoitaliană corcită cu elemente slavone da’ cu chipul uneia trecute binişor de 45 de primăveri şi îngrozită, nevoie-mare, pe chestia asta, un cuplu (medie vârstă 30 de ani, copil până-n şapte ani, plan financiar rezonabil, plan sentimental ratare la maxim), un alt cuplu luând-o lejer pe urmele primului cuplu (doar că nu exista plodul), doi ţigani mirosind a hazna şi două ţigănci dospind a ceartă purtată în zdruncinătura căruţei, sosia Preşedintelui urmată de sosia amantei Preşedintelui. În final resosi chelnerul, se rostiră formalităţi, se aduse nota de plată.

     - Ai văzut ce-avea ăsta în buzunarul de la piept, bre? întrebă exfasolitul şi expilăfosul cu aerul unuia care tocmai şi-a dat aere pe-un vârf de munte himalayan.

     - Mda, un pix d-ăla cu gel, ieftin. Şi cu nume chinezesc pe deasupra.

     La care celălalt nu răspunse, ferm convins că ar fi un semn rău dacă i-ar răspunde. Tocmai ce îl trosnise ideea: avea să-şi cumpere un stilou. Unu’ din ăla cu peniţă de zici că-i din aur da’ nu e şi care stă cu lunile în vitrină fără să-l cumpere nimeni.