Meteoritul (7)

            Cînd soseau în preajma castelului lui Purpură-Împărat, Gerila îi spuse la ureche lui Ilie că scârba de crai era pasionat, în secret, doar de nuanţele de gri. Dar asta nu se putea constata decât în apartamentele sale private. Altfel, pretutindeni, după cum se şi putea vedea cu ochiul liber, castelul era împopoţonat cu toate nuanţele posibile şi imposibile de roşu. În cealaltă ureche, Radu îi atrase atenţia, tot şoptit, că să nu pună prea mult preţ de vorbele Gerilei întrucât, dacă nu cumva a şi observat-o între timp, dumneaei era în plin proces de preschimbare anatomică; lucru care o predispunea pe creatură la tot soiul de impresii trăsnite despre orice, oricine, oricunde, oricum. Bănuind ceva cu abur de bârfă serioasă în care se dorea ca el să fie atras pentru a arbitra, eventual, nişte opinii care se băteau cap în cap şi cum bârfele îl plictiseau de moarte, Ilei le dădu dreptate ambilor dar făcu precum îl tăie capul.

- Băi, fratelo, începu el ca şi când s-ar fi adresat cuiva cu un coeficient de inteligenţă alarmant de scăzut, comunicarea e cheia, m-am înţeles? Păi, da, dar comunicarea e un act bilateral nu unilateral. Eu degeaba vreau să comunic, adică să-mi doresc ca mesajul informaţiei mele să ajungă corect, nedistorsionat la receptor dacă ăsta nu şi-o doreşte, ba, mai mult decât atâta, se ghidează după schema  „ia să vedem noi ce lucruri ascunse, murdare, vrea să-mi spună ciolovecu ista”. Nu, greşit. Când comunici trebuie să fii conştient că receptorul trebuie să se situeze pe aceiaşi lungimă de undă cu tine. Altfel e egal cu zero.

Gerila, la auzul acestei luminoase teorii, căzu într-o stare meditativă adâncă iar Radu începu, paradoxal, să bolborosească ceva despre cum naratorul unui text nu e ca în viaţă...

-...în viaţă, zise el de parcă altcineva ar fi rostit acestea în locul lui, el privind, melancolic, spre un punct fix de la linia orizontului, nu e nimeni care să-ţi şoptească în ureche ce simte, ce crede şi ce gândeşte cutărescu. Asta e o iluzie care numai în poveşti se poate manifesta. Şi apoi, ca s-o spunem p-aia dreaptă, în ce măsură un astfel de narator-zeu îmbunătăţeşte story-ul? Că de stricat e clar că-l alterează. Altfel spus, în ce măsură prezenţa lui, mai mult sau mai puţin pe faţă, dă plusvaloare naraţiunii? Ce, când contempli un tablou vine pictorul lui şi începe să-ţi explice „ce-a vrut să spună” prin felul în care a aranjat culorile? Nu, îl priveşti şi pace. Îţi place, bine! Nu-ţi place? Să fii sănătos.

După care traseră toţi câte una mică, Gerila inclusiv dintr-un fel de ploscă pe care Zamfir o şterpelise de la bucătăria palatului lui Nuţi când asta nu era atentă, preocupată fiind cu lectura unei poveşti de dragoste în care naratorul făcea uz la greu de darurile sale omnisciente.

- Bun tare sucul ăsta pe prune, spuse careva lingându-se pe bot. Parc-aş mai lua o porţie.

- Parcă aş ţine cu tine, spuse altul lingând buza păhărelului.

- Mucles, bre. Data viitoare. În ritmul ăsta până diseară n-o să ne bem decât lacrimile, tăie Zamfir, autoritar.

- Hai c-am ajuns, Menfise, spuse Ilie de parcă ar fi început un discurs rostit la înmormântarea unei glorii literare. De acum încolo, Dumnezeu cu miile.

-...cu milă, bre.

-...ba cu mila.

- Taci, bre, că Dumnezeu nu bate cu băţul.

- Ba, din cîte am auzit, Dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă în trestie... ăstaaa... traistă.

- Da, dar dacă traista ţi-e tristă atunci lucrurile se complică.

Între timp pe cer se buluciseră nori. Pături vinete ce îşi făceau de cap pe la marginile orizontului. Nişte grăsani agitând flamuri pe care stau desenaţi nori din care picura apa urlau în dreapta şi-n stânga că oamenii să fie atenţi, să se evite deplasările inutile, să se ia toate măsurile de protecţie şi autoprotecţie necesare, să se rămână în case, să se ferească de copaci şi alte obiecte care ar putea cădea şi răni şi să se ajute persoanele din proxima vecinătate dacă se putea.

            În rest era totul în regulă: oamenii îşi vedeau de ale lor, copiii o zbugheau prin toate colţurile şi cotloanele, chiar şi natura părea să ţină cu populaţia – venea de pretutindeni o aromă de tei înflorit, adia un vânticel paradisiac, gâzlele bâzâiau paşnic.