Meteoritul (5)

            Palatul lui Nuţi. Căruţe la greu, cai deshămaţi, unii, care mai erau şi vorbitori, îşi negociau la sânge un loc în grajdul din spate, rezervat creaturilor înzestrate cu puteri supranaturale, focuri de tabără, tarabe cu nimicuri, fiinţe de toate neamurile: zmei renegaţi, zmei la bustul gol pe spatele cărora sta desenată cu litere gotice sintagma „balaur cu şapte capete”, feţi frumoşi urâţi cu spume (unu’, tolănit picior peste picior într-un scaun ce arăta a tron împărătesc, citea dintr-o carte mare cât un ceaslov, cu coperţi argintate şi pe care era scrijelit cu litere din bronz „Valea Plângerii”), pitici din Ţara Piticaniilor trosnindu-şi fălcile a spleen, babe Cloanţe deghizate în fetişcane nurlii şi care-şi stăpâneau cu demnitate vagi zgomote intestinale, ba într-un colţ şi două Ilene Cosânzene tunse băieţeşte şi care, afumate zdravăn, chicoteau într-una jucându-se cu nişte margarete cărora le rupeau petalele când prea repede când prea lent. Ocazional, peste toţi şi peste toate, de undeva din odăile palatului, se rostogolea, ca buzduganul din poveste, vocea proeminentă a lui Nuţi:

- Lasă gălăgia-n sala de mese.

Undeva mai în fundul curţii, înspre miazănoapte, acolo unde iarba creştea mătăsoasă iar sub umbra falnică a pomilor nu circula picior de muscă sau ţânţar, copacii aceia fiind renumiţi pentru antipatia lor contra neamului insectoid, ascuns practic de vânzoleala din jur printr-o căruţă cu coviltir, pâlpîia un foc vesel împrejurul căruia şedea o mână de oameni prăvăliţi întru hodină.

- Bre, Ilarioane, drept să-ţi zic, înfricoşată poveste spuseşi. Aveam de gând să rostesc şi eu una da’ a ta m-a depăşit din start. O recunosc sportiv.

Toate privirile se întoarseră spre Petronel, cuprinse ba de o curiozitate ironică ba de o ironie curioasă. Mai puţin Ilarion însuşi care arăta ca scufundat în el însuşi.

- Care poveste, vericule?, îl abordă Gerila de parcă mai avea puţin şi-i dădea cu ceva în cap. Am tăcut cu toţii de mai bine de 27 de minuţele.

- O fi luat ceva la bord fără ştirea noastră, zise careva râgâind a ceapă.

- Hai, bă, nu ştiţi şi voi de glumă?, se apără Petronel apucându-se de executat întinderi musculare complicate printre crengile copacilor. Mă refeream la ce ne-a zis Ilarion când ne-am întâlnit prima dată. Mi-a rămas întipărit în minte, ce vreţi!?