Meteoritul (8)

           Celor şapte le-a luat cam o oră, patruzeci şi opt de minute şi zece secunde până să ajungă să stea faţă-n faţă cu Purpură-Împărat. Castelul lui nu era unul dintr-ăla standard de traversezi o podineaţă, intri într-o curticică interioară iar de acolo te ghidează de la un balconet minuscul înspre camera principală o babă. Şi ştirbă pe deasupra.

Castelul era, în primul rând, înconjurat de un brâu de lavă. Apoi şi de unul de apă ce avea o culoare extrem de suspectă. Brâurile aveau o lăţime considerabilă, pur şi simplu debusolantă pentru orice armată inamică. Grupul le traversă cu ajutorul unei plute zburătoare. La întrebarea piticului referitoare la prezenţa podurilor, cârmaciul îi răspunse sibilinic că erau în reparaţii.

Curtea interioară, de mărimea unui stadion, lăsa vederii patru ganguri prin care ar fi pătruns lejer trei elefanţi unul lângă altul.

Intrară prin unul din ele conduşi pe un Kovor Piersănesc (de ultimă generaţie, moale, pufos, lua forma corpului, îţi încălzea şezutul, îţi masa picioarele) înspre Sala de Primire a Oaspeţilor de o fetişcană roşcovană cu nas pistruiat. N-am priceput de ce tocmai una ca ea când se ştia, de ani buni, că pentru o atfel de sarcină era desemnată Baba Cloantza – o muiere care te descosea atât de abil încât în Sala de Primire a Oaspeţilor împăratul ştia tot despre tine, inclusiv dacă trebuia să-ţi cruţe viaţa sau nu.

Acum, când i-a zărit pe cei şapte, i-a cam fost de-a mirarea văzând că nişte neica nimeni aterizaţi la el cine ştie de pe unde vor, cu îndrăzneală neruşinată, nici mai mult nici mai puţin decât să-i peţească fata.

- N-am auzit de Verde Împărat şi nici de fra-su, Verzuliu-Împărat, i se confesă el consilierului de război, după ce a stat şi l-a ascultat pe Menfis. Aici ori e o capcană ori o provocare.

- E un împărat de la capătul lumii, înspre sud, dacă-mi aduc bine aminte, emise consilierul cu glas mieros. Un împărăţel ca să zic aşa.

- Împărăţel-neîmpărăţel, eu unul tot am de gând să...

- Dacă nu mă-nşeală memoria trebuşoara e niţeluş complicată, îl întrerupse consilierul pe acelaşi ton cu care îşi trimitea servitorii să-i ducă gunoiul. Menfis Ilarion, tipu’ ăla cu figură de ciorap pus la macerat în butoiul cu varză, ăla din dreapta grasului, aşa, îl vedeţi acuma, nu?, ei bine, din informaţiile pe care le deţin dumnealui e moştenitorul tronului. Dar fiindcă e naiv l-a păcălit un dobitoc care acum o face el pe nenea prinţul. Şi vrea să-l piardă cu orice preţ, mai mult ca sigur pentru că se simte complexat. Sau ceva de genu’ ăsta.

- Regret, Sandokane, dar nu reuşesc neam să-mi amintesc nici de Verde şi nici de Verzuliu-Împărat, oricât m-aş strădui, spuse Purpură-Împărat de parcă n-ar fi auzit o iotă din ce i se spusese despre dobitoc şi înlocuirea lui Menfis.

- Nu face nimic, Înălţimea Voastră, spuse slujitorul înăbuşindu-şi un râgâit de la usturoiul cu care-şi condimentase, la prânz, omleta. Numele mici nu se reţine niciodată.

- Mda, cred că am chiulit la orele acelea când ni se preda despre împărăţiile din sud, zise Purpură, melancolic. Ah, ce vremuri.

- Unde să chiuliţi, majestate? întrebă consilierul zăpăcit. Ereaţi decât domniva voastră şi cei doi fraţi ai domnieie voastre.

- Chiuleam mental, Sandokane. Mental.

- Mă rog...

- Să nu-mi spui că nu ştii ce-i ăla chiul mental că pun să te sugrume. Pe loc.

- Nu puteam să-mi... ăăă... imaginez faza, zise acesta alb la faţă. Stau mai prost la capitolul imaginaţie, după cum mi-aţi tot subliniat-o în nenumărate rânduri.

- Asta cam aşa e, rosti regele ca şi când ar fi ordonat slugilor să strângă repede mizeriile unui banchet monstru.

Audienţa sfârşindu-se, cei şapte fură trimişi la odihnă în apartamentele de primire ale oaspeţilor. Cu promisiunea fermă că a doua zi, la orele 7.45 fix avea să le fie comunicată decizia în privinţa cererii de peţit.

Dimineaţa, la orele opt fix, Purpură-Împărat îi anunţă că trebuie să treacă o probă pentru a putea pleca de la el cu ce speraseră că vor pleca.

- Despre ce probă vorbim, Înălţimea Voastră?, întrebă Ilie. A curajului, a inteligenţei, a memoriei sau a disciplinei interioare?

- Habar n-am, răspunse împăratul după două minute de gândire...

...timp în care ceilalţi şase gândiră că:

a) a zis 7.45 fix dar a venit la 8 fix (Gerila). Mda, să ne arate cine-i şefu’, corect.

b) sfertul de oră academic (Horia) Băiat de viţă nobilă dar neparolist.

c) ăsta te duce cu zăhărelul (Zamfir) Ceva e putred aici.

d) habar n-are! Auzi, tu, la el exprimare de împărat! (Radu) Măcar ştie să improvizeze.

e) în camera unde stăturăm plutise ceva în aer... (Petronel)...să fi trecut Moartea pe lîngă noi fără s-o băgăm de seamă?

f) dacă ăsta face din cei care conduc Lumea în secret (Ilie) atunci mai că m-aş băga şi eu. Mi se pare, fără falsă modestie, c-aş fi supercalificat. Atunci să mă vezi ce i-aş face dobitocului de Hiperion!

-...o concepeţi voi pe probă. Aveţi la dispoziţie o zi întreagă. Mâine, cînd revin la voi, vreau să fiu surprins. Acum, mă scuzaţi, mă retrag că am de condus o împărăţie. Hai, spor la inspiraţie, rosti Purpură pe un ton giumbuşlucar.

În urma lui, grupul se aruncă în tot felul de îndemnuri şi impresii.

- A venit vremea să ne luăm motanul în mână, propuse careva, ferm convins că nimerise expresia corectă cu referire la a acţiona, pentru răpirea fetei, fără să mai ţină cont de niciun împărat.

- Asta-i o tâmpenie ce n-a văzut Paris, întâmpină Ilie.

- Ce-i ăla Paris?, întrebară , la unison, Horia şi Zamfir.

- O expresie care...

- M-am hotărât, se auzi brusc glasul lui Purpură-Împărat. Un glas care venea parcă de pretutindeni. O să-mi păziţi fiica, la noapte. Mâine dimineaţă trebuie s-o găsesc la ea în cameră căci altfel se cheamă că aţi pierdut.

- Păi parcă ne-aţi lăsat pe noi să...

- Aţi avut această şansă şi aţi pierdut-o, îl întrerupse pe Menfis glasul care venea de pretutindeni. Hai, spor la treabă. Vedeţi cum vă organizaţi da’ mâine dimineaţă trebuie ca fiică-mea să fie la ea în cameră.

După care glasul tăcu iar grupul rămase pe gânduri, rămase încurcat, rămase cu buza umflată, ba chiar se poate afirma, forţând oleacă lucrurile, (exprimarea?) că rămaseră toţi de căruţă.

- Cum adică s-o păzim peste noapte? Ce probă o mai fi şi asta? Fătuca nu poate dormi şi singură? Încă se mai sperie de bau-bau!?, se minună Horia.

- Pot să-i confecţionez un ursuleţ, dacă vrea. În tinereţe eram chiar bun la asta, se oferi Zamfir.