Meteoritul (6)

    - Chiar aşa, dom’ Baltazar, tu ştii povestea lui Ilarion?, îl abordă Radu sorbind lent dintr-un pocal de argint un vin alb turnat cu grijă dintr-un ulcior de lut pe care Soarele şi Luna erau desenaţi ca având chip omenesc zâmbindu-şi ca doi porumbei.

     Presimţind ce avea să urmeze – o destăinuire dintr-un trecut nu chiar atât de îndepărtat – Ilie răspunse precaut:

     - Da, bineînţeles. Ştiu tot. Că n-o arăt e altceva.  

     - Tata mi-a atras atenţia să nu pun botu’ la orice prostie pe care mi-o va debita orice necunoscut ce-mi va ieşi în cale. Să casc bine urechile şi să diseminez mereu informaţia, începu Ilarion adresându-i-se lui Ilie de parcă n-ar fi auzit nimic din comentariul acestuia. Am plecat în călătoria mea iar când am ajuns la o intersecţie – două indicatoare. Pe unu’ scria „Meka cerească”, pe altul „Meka laică”. Primul arăta în jos, al doilea tot înainte. Stau în dilemă cu privire la calea de urmat şi atunci apare ca din neant un ins: pleata lungă lucitoare, înalt, uscăţiv, mustaţă înfoiată, deasă, neagră ca pana unei ciori, sprâncene împreunate, un coş mic pe obrazul drept (de la bărbierit, probabil, sau mâini murdare), purta o cămaşă subţire şi albă cu floricele, pieptar cu bumbi de argint iar în mâna dreaptă ţinea un bici cu codoriştea de os împodobită cu însemne stranii.

     Ca şi când mi-ar fi ghicit gândurile îmi zise de calul lui vorbitor dar care nişte zmei îi tăiaseră limba, el însuşi abia scăpase din mîinile lui.

     - Ale lor...

     - Nu, mîinile lui.

     - M-ai pierdut...

     - Şi pe mine.

     - Se ataşase de una, Varga, cu pielea tuciurie, o bunătate... pardon, o frumuseţe dar asta fusese pusă ca să-i ia minţile. Fata, îndrăgostită lulea, îi mărturisise capcana în ceasul al douăsprezecelea. În apa care o băuse din fântâna unde-şi dăduseră ei întîlnire, ciumpalacii turnaseră dinainte plante cu efecte... ăăă... cosmice. Aproape că nu mai era nevoie de intervenţia lor, subiectul făcându-şi singur de petrecanie. Dobitocu’, pletosu’, janghina pămîntului, nu i-ar mai ajunge zilele, aşaaa... ah, ce m-am răcorit, nu era dintr-ăia fraierii. S-a luptat cu el da’ şi cu ei. Măcel în toată regula.

     - Acum am înţeles.

     - Şi eu.

     - Ce oameni, domle! Ce oameni!

     - Mie-mi spui!?

     - Da’ cui?

     - Băi, eşti prost?

     - Băi, eji nebun?

     - Şi uite aşa m-am luat cu el. Cu dobitocu’. Cu paciurul şi cu matracucul, acoperi din nou hărmălaia Ilarion. Cică pe la Meka laică aveam să ieşim la liman că Meka cerească era încă în construcţie, nu era de văzut decât schele acolo.

     - Parc-am mai auzit de numele ăsta. Meka. Unde am mai auzit însă vorbindu-se de ea?, iată întrebarea.

     - Eu am auzit altceva: spune că meşterii s-au folosit de o jertfă umană, o muiere mai exact, pentru a-i ridica temeila. Care se tot surpa. Alt mijoc de ridicare a Mekăi nu s-a putut exista.

     - Ce rasişti! De ce n-au sacrificat un bărbat la temelie?

     - Pentru că au lucrat cu Necuratul, bă! D-aia!

     - Corect.

     - Misogini.

     - Corect misogini.

     - N-au niciun respect pentru muieri, asta e clar.

     - Corect că n-au.

     - Total incorect, fenomenu’.

     - Corect incorect.

     - Auzi, dobitocu’ cel pletos... s-a prezentat măcar?

     - Hiperion, aşa mi-a zis că-l cheamă.

     - Ce nume o mai fi şi ăsta?

     - Probabil că mămica şi tăticu’ lui au stat mai prost la capitolul imaginaţie cînd l-au botezat.

     - Nici lui nu i-a plăcut la început da’ cică se obişnuise cu el. Acum, dacă l-ai fi luat în balon pe chestia asta, l-ar fi durut la bască.

     - Vrăjeală, spuseră ascultătorii în cor iar pomul sub care stau vibră şi el, galactic.

     Petronel, atent, se ridică şi puse la rădăcina lui o bucată de turtă dulce.

     - Şi arborii au suflet, zise el criptic. Dacă-i asculţi afli o sumedenie de chestii.

     - Ajung, cu alde Hiperion, într-un puţ, continuă Menfis. Asta era Meka laică. Un mare puţ. O mină, mai exact, din care nişte boieri, cândva, crezuseră că pot să se îmbogăţească extrăgându-i platina şi diamantele.

     - Deci n-au reuşit?

     - Au reuşit un cartof, aruncă Ilarion cu obidă. Oricum, nu asta era ideea. Faza fu că m-am trezit, la curtea unchiului, eu pe post de sclav, el pe post de mine. Adică de prinţ. Cred că am fost drogat, altfel nu-mi explic, termină Menfis gata să izbucnească-n plâns.

     - Lasă-mă să înţeleg, făcu Ilie scărpinându-se la caise. Ai ajuns cu hipiotu’ tău la un puţ părăsit şi ai ieşit din el pe post de sclav, nu!? Fără să ai o explicaţie logică pentru asta.

     - Da.

     - Decât, aşa, o bănuială.

     - Şi de atunci ăsta-şi bate joc de tine după bunul lui plac trimiţându-te în misiuni sinucigaşe.

     - Iarăşi exact.

     - Am zis eu de când te-am văzut că eşti inteligent dar am aşteptat să am confirmarea, veni ca un ecou glasul lui Zamfir.

     Nimeni din cei prezenţi nu pricepu unde bătea dumnealui prin asta. Dar nici nu se sinchisi s-o afle.

     - Păi atunci e simplu, izbucni Ilie. Ai fost hipnotizat.

     Câteva secunde nu se mai auzi nici musca.

     Apoi, de undeva din odăile palatului lui Nuţi, cineva răcni că „el îi vrea (pe aceia) chiar dacă ei nu-l vor”.

     Apoi grupul concluzionă că pentru a-şi recăpăta demnitatea pierdută, Menfis trebuie să spargă hipnoza. Ceea ce nu era atât de simplu pe cât suna deoarece necesita ca Hipi să fie de faţă. Ori ei era în drum spre Purpură-Împărat ca să i-o aducă lu’ Hipi pe fata acestuia.

     Câteva zeci de alte secunde nu se mai auzi nici muscă, nici ţânţar, nici zgomot intestinal nici nimic.

     Apoi, de undeva din odăile palatului lui Nuţi, o voce afectată atrase atenţia că el e suflet de artist, de aceea, pentru păcatele sale din tinereţe, fusese condamnat să-şi amintească tot trecutul.