Expozeu (3)

      - Deci ăla doar atâta a zis? reluă Stan.

     - Da. A zis că… ăăă… de fapt începuse să peroreze despre cum face el patul de ani buni şi mai are şi el nevoie de puţină divagaţie că altfel l-ar scoate din minţi rutina. D-aia n-a aranjat ca la carte cearceafurile.

     - Şi ea de ce râdea?

     - C-a mai zis el ei ce faţă de disperat ai tu, o trânti Virgil salutând-o pe una, de peste drum, care se deplasa (cel puţin aşa părea din acel unghi bizar) ca şi când ar fi pălit-o treaba mare.

     Se auzi atunci un râs gâlgâit. Ca de ţeavă (înfundată de aproape o săptămână şi desfundată brusc, în subsolul blocului, cu o sârmă de oţel de către un administrator cu vagi urme de delir de grajd în sânge) de undeva de prin apropiere. Când priviră către sursă, cei trei putură zări figura ca de macara scoasă din uz a unui copil al străzii. Care-i privea, după toate aparenţele, cu ochi inteligenţi.

     - Tu de ce rîzi, bă? îl întrebă unul din ei, rânjind, la rândul său, pe sub mustaţa pe care şi-o întreţinea cu o cochetărie concurând-o pe cea a unei piţipoance. 

     Se abţinu cu greu să nu izbucnească într-un hohot nebunesc (auzi, tu, “faţă de disperat”) şi, ca să nu se simtă lezat prietenul său, îşi făcu de lucru cu alungatul puradeului.

     - Pleacă, bă, d-aciulea că-mpuţi aerul, zise el făcându-se că dă.

     Puradeul nu păru intimidat dar pentru că probabil nu era total afon faţă de noţiunea de “bun simţ” catadicsi s-o taie, în lehamite, zece metri mai încolo.

     - Disperat… hăăă… ce disperat eşti…, făcu el în dorul lelii.

     Cel cu “faţa de disperat” (numit astfel din lectura de pe buze a amicului) dorind să probeze că are totuşi simţul umorului şi că nu-l afectează faza cu “faţă de disperat”, în ciuda unor evidenţe care ziceau cu totul altceva) începu să peroreze despre irealul balcanico-absurd al fragmentului ăsta ciuruit de ignoranţă, stereotipii comuniste şi forme fără fond al colţului de lume în care trăim. Oricum, nu-l mai asculta nimeni. Celorlalţi le stătea mintea la cu totul alte treburi.

     - Adevărul e că orăşelul ăsta e identic până în pânzele albe cu al nostru, zise Mircea, uşor exuberant după cea de-a patra bere, consumată cu un veşnic lins de buze când paharul ajungea la fund. N-aş vrea să mă mai întorc.      

    - Tre’ să recunosc că în scurt timp e foarte posibil să-ţi dau dreptate. 

     Pe stradă trecu un biciclist care înjură de mama focului, vorbind la telefon via bluetooth. Glasul i se auzi pînă în capătul celalalt al trotuarului. Mulţimea fu străbătută de un fior tip ştirile proteve de la ora cinci.

     - Am înţeles, rosti brusc unul dintre ei ca atins de revelaţie. Simţul umorului de care dădu dovadă biciclistul ăsta amărât – l-aţi auzit ce debita la dintele lui albastru stupid? – a făcut mulţimea să se creadă adunată ca la un spectacol de stand-up comedy pe gratis.

     Apoi, subit, pe un ton scârbit:

     - Oraş cu mentalitate de săraci. 

     - Simţul umorului arată urâciunea acestei lumi, zise Mircea asemeni unui doctor care trânteşte familiei pacientului diagnosticul fatal fără nicio urmă de remuşcare. Ne arată aşa cum suntem. Fără ţoalele autocenzurii ori a cine mai ştie căror legi şi reguli autoimpuse. Simţul umorului dezvăluie ipocrizia lumii. Arată murdăria de sub preş. Pe care dacă o ştii o şi poţi curăţa. Ignor-o şi vei deveni în scurt timp la fel de împuţit ca ea. Oamenii, ca fenomen de masă, nu au acest simţ. Majoritatea ştiu să spună sau să râdă la glumiţe mai mult sau mai puţin de mahala. Sau dintr-acelea domestice de genul m-am umplut de făină pe năsuc când făceam prăjitura aia, hi-hi, arătam ca nasul renului lui moş Crăciun. Când însă vine vorba de a sublinia şi înfăţişa, prin acest simţ, ipocrizia şi încremenirea în proiect a unora sau a altora, stupiditatea, falsa cultură, prostia mulţi habar n-au ce-i aia. O iau, în cel mai bun caz, drept vorbă aruncată-n vânt, neinteresantă, aiurea.

     Apoi pe un ton dogmatic:

     - Nu se îndreaptă moravurile prin râs, cum susţineau vechii latini - ridendo castigat mores. Prostii de manual alternativ! Prin râs se întâmplă ceva extrem de grav, de serios şi de tragic în acelaşi timp, dramatic în ultimă instanţă: se subliniază cât de imaturi devin copiii pe măsură ce se transformă în maturi, cât de puerili în gândire devin cei care se consideră înţelepţi şi cît de repede mor (de zeci de ori chiar) cei care cred în propria nemurire. 

     După asta ziua celor trei căzu într-o desuetudine crasă.