Expozeu (1)

     Virgil luă o gură de suc, plescăi, privi în gol.

     În tot acest timp doi taximetrişti semănând între ei ca două picături de apă (dar fără a fi gemeni) începuseră să se contrazică violent pe baza a nu ştiu ce taxe şi impozite pe care guvernul le va băga pe gât populaţiei în viitorul apropiat. Se contraziceau violent nu din cauza faptului că realmente ar fi ţinut la ideile lor ci pentru că aveau impresia că sunt importanţi, consumatorii de la terasă privindu-i cu gura căscată. În realitate, nu-i privea nimeni în niciun fel.

     - Ştii care-i faza?, întrebă Virgil de parcă s-ar fi adresat de la tribuna unui for academic. Că am vaga impresie că în ultima vreme nu se prea mai observă fazele…, completă el cu abur didacticist

     - Fiecare cu faza lui, zise Stan bâjbîind pe tabletă după o sursă de inspiraţie.

     - Faza adică o chestie specială, interveni Mircea savurându-şi profiterolul. Cheia succesului, şpilul, nu!?

     Stan catadicsi să arunce o privire ca de vitrină a unui magazin de bijuterii privind înspre o cetăţeancă-piţipoancă uşor ambetată de propria personalitate şi care, lingându-şi buzele, îmbăloşează vizual vitrina anterior amintită.

     - În zilele noastre se poate trăi din scris cum poate un membru al unui trib amazonian să-şi cumpere un Audi. Cu banii jos, spuse Virgil imaginându-şi o piţipoancă, dezbrăcată de prejudecăţi, la el în bucătărie, dimineaţa la prima oră, făcându-i cafeaua.

     - De aceea subsemnatul nu scrie decât la blog, rosti Stan serafic, oprindu-se cu navigarea de pe tabletă la o revistă culturală. Nu înţeleg de ce nu îmbrăţişezi şi tu acest trend, încăpăţânându-te să speri că lumea se va întoarce la magia scrisului de mână şi la cine mai ştie ce alte prostii dintr-acestea old fashion way!?

     - Uneori, viziunea ta despre lume îmi apare ca un fel de umor de şanţ combinat cu gargară de academician beat, spuse Virgil de parcă ar fi rostit o predică.

     - Reţinut, veni, dintr-un fel de fund de lume, replica lui Stan. Am s-o pun într-un text.

     - Tot din ăsta antisocial ocult că altfel n-are niciun haz.

     - Ce din ăsta antisocial? M-ai făcut antisocial? întrebă Simion preocupat până la refuz să dea gata profiterolul.

     - Text antisocial. La el mă refeream. Nu la tine.

     Apoi, pe un ton de parcă un savant ar fi descoperit, brusc, piatra filosofală:

     - Ţi-am mai spus de atâtea ori că lumea nu se învârte în jurul tău. Nu eşti deloc atât de important pe cât te crezi.

     La care Mircea propuse să se revină la punctul de plecare al discuţiei şi anume “care e faza?” nu de alta dar dihotomia important versus banal, dezbătută de atâtea ori, nu ajunsese decât într-un punct mort.

     - Faza e, unu la mână, începu Virgil ca trezit dintr-o reverie, că ne aflăm într-un colţ de restaurant care, la rândul său, e situat într-un colţ de stradă care, la rândul ei, se găseşte într-un colţ al oraşului. Dacă oamenii din imediata noastră preajmă ar avea şi ei mintea în colţuri nu m-ar mira.

     - Te pomeneşti că tu singur oi fi având mintea rotundă!

     - Persoanele de faţă se exclud…

     Mircea izbucni într-un râs ce atrase atenţia unei demoazele cu păr cârlionţat, trup de balerină şi chip urât. Genul care deşi recunoaşte că uneori e o scorpie, mai ales dacă o calci pe bombeu, nu ridică un deget pentru a îmblânzi scorpia din ea. Râsul lui Mircea nu dură decât două secunde întrerupt fiind de o maşină de gunoi care fu cât p-aci să izbească din spate un BMW verde închis care, la rândul său, frânase brusc pe trecerea de pietoni. Puicuţa la picioarele căreia se oprise automobilul – o bunăciune roşcată, în colanţi negri, adidaşi plus tricou alb ce-i sublinia bustul generos – arătă şoferului o privire cruntă, după care îşi văzu de drum. Ulterior, înjurăturile dintre gunoieri şi maneliştii cu freză de cântăreţ rock ai BMW-ului, de un pitoresc desăvârşit (înjurăturile nu maneliştii) reuşiră să capteze atât de bine atenţia celor din zonă încât bunăciunea, oprită o secundă pe partea cealaltă a trotuarului, mai-mai să crape de ciudă pe motiv că n-o mai bagă nimeni în seamă.

     - Doi la mână: cine i-a văzut pe amărâţii ăia care au trecut pe lângă noi?, reveni Virgil pe un ton semiprofetic.

     - Înainte sau după ciondăneală?, întrebă Stan ezitând, pe tabletă, între a da like şi a da share la un text al unui blogăr care se autointitula ghiveciul cu de toate în timp ce blogul şi-l denumise marmeladamea.

     - Înainte!

     - Am văzut o grămadă, nu ştiu la cine te referi, replică Stan adâncit în ecranul tabletei.

     - A citit ceva, iarăşi, de pe buze, ce n-ai priceput? zise Mircea simţind nevoia să-şi relege şiretul de la adidasul stâng.

     De unde sta aplecat, parcă ai fi zis că stă cu capul sub masă, vocea îi sună bizar, ca un amestec nereuşit de balerin cu înclinaţii contra firii şi eunuc îndrăgostit de un asemenea balerin. Ceea ce stârni un râs teribil, în forul interior, lui Stan. Dacă în exterior nu se observă nimic fu pentru că, nu-i aşa?, ceea ce se petrece în forul interior al cuiva rămâne în forul său interior.

     - A, da? Ce-ai citit? întrebă el cu glas tare.

     - Dacă nu ştii la cine mă refer n-are niciun sens, replică Virgil pălit de o tristeţe metafizică blagiană.

     - Să zicem că ştiu.

     Virgil păru a se gândi intens apoi întrebă cu glas inchizitorial cum erau îmbrăcaţi ciumpalacii. Stan replică o chestie gen “sufletul” şi se pregăti să mai comande o băuturică. Atunci Virgil, schimbând tonul, vorbi ca şi cum ar fi fost poftit să ţină un discurs festiv în aula celor ce desenează…, pardon, aula celor ce desemnează Nobelul pentru Literatură:

     - Cică ea îi spunea lui cum că nu a întins ieri cearceafurile aşa cum l-a rugat, le-a întins de mântuială şi de aceea a adormit plodul… ba nu, asta-i de la mine, ea a zis mititelul… mhm, aşa a zis… de aia a adormit greu mititelul.

     - Doar atât? Că parcă mi se pare că el dădea vehement din mâini iar ea râdea, se băgă în seamă Mircea, cu ochii cât cepele (deşi se străduia s-o ascundă că, na, nu-i frumos să te holbezi) la un grup de navetişti sosiţi de la gară – adidaşi, costume sehaş şi cravată cu modele naşpa – şi care grup căsca, la rându-i gura peste suprafaţa sticloasă a blocurilor sau prin vitrinele cu electronice ale magazinului de pe partea opusă restaurantului cu terasă unde se găseau ei, cei trei care speriaseră toate babele cartierului, în copilărie, aruncându-le, prin geamurile deschise ale balcoanelor, cu ouă, mere putrezite, melci sau cepe degerate.

     - Întocmai.

     - Şi de ce nu spui?

     - Dacă nu m-a întrebat nimeni!