Expozeu (2)

      În clipa imediat următoare se petrecură trei lucruri. Simultan:

     a) o duduiţă (aranjată, picioare de o albeaţă eminesciană şi gesturi de top model de la Victoria’s Secret curtată asiduu de un tânăr miliardar rus care-i face cadou, de ziua ei, un yacht ce are băile stropite cu aur) de la masa de alături zise limpede la telefonul lat cât palma: “îţi promit o noapte de neuitat” iar din telefon se auzi la fel de limpede surâsul unei femele ultraîncântată de propria persoană.

     b) doi dârlăi mustăcioşi, traversând în grabă aleea din faţa terasei, spuseră la unison “te bag în mă-ta, nespălato” şi-şi subliniară vorbele cu un fel de nechezat de iapă în călduri. Nimeni nu pricepu cui i se adresară cei doi.

     c) chelnerul care servea în dimineaţa aia, fulgerând şi el prin spatele celui cu tableta, îl atenţionă peste umăr pe careva din diagonala lui, parcă tot un chelner, că citez ai început să te banalizezi, Grigore dragă, iar asta ştii prea bine duce la depresie am încheiat citatul.

     Undeva în stânga lor, Stan prinse din zbor, aproape fără să-şi dea seama, vorbele uneia. O privi pe sub sprânceană şi se cam miră: văzu o blondă foarte suplă, cu ochi verzi şi buze senzuale. Aerul de inteligenţă emoţională zugrăvit pe faţa ei te putea rapid scoate din zona ta de confort.

     Mai rar, nu?, blonde frumoase şi inteligente. Sau e doar opinia mea, uşor misogină, de narator omniscient?

     - Se făcea că eram stăpâna universului. Conducătoarea supremă. Oficial - iubită şi preaiubită, adorată, idolatrizată, mitizată chiar; neoficial - de temut, bârfită, veşnic supusă comploturilor, zicea blondina ţuguindu-şi buzele. Cu cât mai iubită şi mai de temut eram cu atât domneam mai cu foc. Şi-mi ştiau de frică peste o sută de galaxii. Da, ştiu ce-ai să zici, dragă, continuă ea luându-i vorba din gură prietenii sale, o brunetă în ochii căreia se putea citi o foame acidă de bani, un fior de-a dreptul nazist în ceea ce privea relaţiile cu sexul opus, nişte interes ambiguu pentru persoanele de acelaşi sex, mă visez de multe ori în ipostaze d-astea grandilocvente dar te asigur că e o treabă moştenită. De la bunica din partea tatălui. 

     - Visul ţi-a spus şi cum ai ajuns la putere? întrebă bruneta cu un surâs (pezevenghi?) în colţul gurii.

     - Visul n-a simţit nevoia să se complice cu detalii inutile, raportă blonda de parcă s-ar fi aflat pe scaunul pacientului în cabinetul unui psihiatru. Mi-amintesc că stăteam în faţa unui obiect interzis şi mă priveam în el de mai bine de un sfert de oră. Locuitorii acelor vremuri nu mai foloseau de secole bune oglinda, d-asta era oglinda interzisă. Obişnuiau cu toţii să privească în sine.

     Ca orice obiect interzis, oglinda avea un statut special, continuă ea ca şi când ar fi vorbit la pereţi, bruneta, deşi o asculta, începea să se cam piardă. Cei care erau prinşi folosind-o aveau de suportat oprobiul public al etichetei de hedonist care distruge bunul mers al societăţii. Îl suportau o vreme după care nimeni nu mai ştia nimic de ei. În plus de asta, nimănui nu-i mai păsa de ei căci, nu-i aşa?, de unul care se admiră pe sine nu te poţi apăra decât prin aplicarea tratamentului numit ignoranţă. Dacă respectivul se vindeca era primit înapoi în sânul comunităţii. Dar dacă nu - te trezeai auzind că l-a călcat trenul ori a fost găsit otrăvit la intrarea propriului apartament. Asta era: societatea nu stătea în loc după mofturile unora care au fost infectaţi cu virusul iubirii de sine.

     - Câte crime din trecutul umanităţii nu s-au datorat conducătorilor păliţi, subit sau justificat, de acest virus! spuse bruneta aproape incantatoriu după ce liniştea terasei fu spartă, vreme de câteva secunde, de o maşină de gunoi.

     - Exact. Şi în timp ce-mi aminteam de astea privindu-mă în oglindă (purtam un soi de uniformă de gală, trebuia să merg la nu-ş’ ce paradă militară cu nu-ş’ ce ocazie de sărbătoare naţională) m-am pomenit cu servitorul meu credincios aşteptând la intrare. Da, am zis bine aşteptînd la intrare. Căci de acolo până în zona tronului meu era de mers cam cât două stadioane. Din motive de securitate, desigur: unu’ care mi-ar fi dorit “binele” avea de parcurs o distanţă suficient de mare până să ajungă la mine ca dronele aflate în colţuri să-l facă arşice.

     - Visul tău mă face să mă gândesc la faptul că ai o fantezie debordantă, zise bruneta căutând ceva în geanta-i.

     - Şi l-am luat tare pe servitor, spuse blonda de parcă mai avea două minute de trăit. Ştiindu-l loial mie până la moarte dar, în acelaşi timp, cu un fatal simţ al adevărului - individul nu putea, pur şi simplu, minţi - i-am atras atenţia că acum, că m-a surprins cu obiectul interzis în flagrant delict, va fi un adevărat chin pentru el să păstreze secretul. Dacă-l va întreba careva. Şi ştiind că prin asta îmi va face mie rău grăbindu-mi detronarea. Atunci el mi-a recomandat, senin, că dacă aş da o ordonanţă de urgenţă prin care oglinda să revină în drepturile pe care le-a avut cândva, popularitatea mi s-ar consolida brusc. Iar duşmanii ar crăpa de ciudă. Am vrut, desigur, să-l contrazic, subliniindu-i faptul că supuşii mei, fanatici şi experţi în ale privitului în sine, aveau să vadă foarte uşor şmecheria din spatele decretului - un alt hedonist mascat - iar duşmanii mei ar fi crăpat de bucurie că le-aş fi dat ocazia de a mă “concedia” nesperat de uşor... numai că am sesizat alura mohorâtă a servitorului şi autosesizându-mă m-am oprit. L-am întrebat ce are şi el mi-a zis aşa:

     - Sînt împăcat sufleteşte dar şi tulburat în acelaşi timp. Atât şi nimic mai mult. Am avut o viziune. A morţii tale. Ceea ce, după atâta amar de timp de viziuni împlinite a ceea-ce-este, e o noutate totală. Pentru prima dată văzui în timp ceva nou. Care habar nu am când şi cum se va întâmpla. Şi mai ales cine-ţi va face felul. Ştiu doar că se va întâmpla.

     - Şi tu ce-ai zis?

     - M-am trezit.

     Cele două cerură în scurt timp nota de plată apoi plecară nu fără ca bruneta s-o atingă pe blondă, aşa, ca într-o joacă nevinovată, pe fund. Cu degetul arătător.