Meduza (2)

     Iată că se rătăciseră în spaţiu.

     - Hai că doar asta ne mai lipsea, să ne fi pierdut în imensitatea spaţiului cosmic, îşi verbaliză neliniştea Neox Hamar, căpitanul transportorului galactic Plombasz de parcă restul echipajului nu şi-ar fi dat încă seama de asta.

     Şi pentru că avu impresia că efectul vorbelor sale nu atinsese potenţialul maxim continuă cât putea el de serios:

     - După zeci de drumuri iată-ne rătăciţi. Ceva e putred aici, îmi pare foarte rău s-o spun.         

     Numele navei aparţinea, de fapt, firmei, dar, din motive pe care azi Istoria nu le poate preciza, mulţi dintre cei ce ajungeau să stea de vorbă cu Neox confundau rapid denumirea navei cu aceea a firmei.

     Ceilalţi nu spuseră nimic din ceea ce gândeau cu adevărat despre situaţie. O făcuseră înainte iar când realizaseră că riscau să ajungă într-un punct care şi aşa zăcea pe un butoi cu pulbere se opriseră, aşteptând cu o curiozitate nu lipsită de un anumit autosadomasochism, soluţionarea evenimentelor.

     - La întâmplări n-ai ce le face, spuse Oxon Vulcan, cartograful transportorului. Un drum înfundat e un drum înfundat. Poate că n-am calculat cum trebuie. Mă duc să refac calculele.

     De dus nu se duse nicăieri. Se întoarse pur şi simplu cu spatele, ignorându-i pe ceilalţi, ocupându-se de ceea ce declarase că se va ocupa.

     - E doar o misiune de livrare de colete, sublinie Magoza Luycan, experta în dialecte galactice.

     Vorbise atât de repede încât în loc de „colete” îi ieşise „cotlete”. Nu o corectă nimeni, ea însăşi nici atât. Ultima dată când se rătăciseră, tot aşa, ca acum, din pricina unei defecţiuni manifestată la nivelul instrumentelor de bord, introdusese şi adjectivul „banală” pe lângă substantivul „misiune”, chestiune ce stârnise ditamai reacţia din partea căpitanului pentru care deplasările prin spaţiul intergalactic oricum puteau fi numite numai banale nu.

     - Exact, afirmă (de data asta) Neox dând dovadă de un calm zen. Mai imbecil de atâta nici că se putea.

     - Semnalul e foarte prost în zonă, se auzi glasul cartografului ca şi când ar fi vorbit cu cineva anume când, în esenţă, întregul echipaj cunoştea faptul că Oxon Vulcan obişnuia să gândească cu glas tare.

     - Da, e foarte prost, zise căpitanul făcându-se că a uitat faptul că din galaxia asta plecaseră în misiune iar atunci când o făcuseră semnalul nu avusese nicio problemă.

     Se făcu mai comod în scaunul de comandă, apăsă un buton de pe consola principală. O ploaie de paraziţi înecă difuzorul. Neox, cu ochii pironiţi în negreala oferită de ecranul cabinei de comandă, vorbi străduindu-se a păstra aparenţele unui căpitan care are situaţia sub control:

     - Aşaaa... mă auzi Kancane?

     - Da, şefu’, vă aud, confirmă o voce groasă şi al cărei diapazon te trimitea instantaneu cu gândul la un veteran de război. Ziceţi...

     - Cum stăm, Kankane? Înaintăm sau...

    Nitri era prenumele inginerului responsabil cu mentenanţa motoarelor dar doar în cazul lui căpitanul i se adresa pe numele de familie.

     - Şefu’, e o încâlceală aici de să te scarpini cu ambele mâini la caise în public, pufni glasul inginerului. Dacă e să mă arunc într-o ghiceală aici miroase a sabotaj.

     - Suspectezi ceva anume?, întrebă sibilinic căptanul ştiind prea bine unde bătea inginerul.

     - Deocamdată mă lupt cu încâlcelile asta, o lansă cotită Nitri. Mai vorbim când o să am o estimare. Nu foarte târziu, sper.

     Pe fundal şuierară nişte zgomote de-ai fi zis că se aruncau ciocane şi tacâmuri într-o ţintă reprezentată de o farfurie de bronz cu diametrul de zece metri.

     - Bă, lasă circuitul ăla în pace, că te sugrum, mama ta de robot. Nu ţi-am zis de atâtea ori să nu te atingi de superluminice!?, urlă Nitri. Chiar vrei să te ejectez în spaţ?

    Apoi pe un ton potolit:

     - M-a luat valu’, şefu. Tataia e de vină. Cred că şi el a luat un virus, să-mi bat familia cu trenul de aterizare al navei dacă vă mint.

     Despre famila inginerului şef de pe Plombasz umblau doar zvonuri.

     - Departe de mine gândul de a suspecta, adăugă el de parcă şi-ar fi adus aminte de ceva ce nu suferea amânare. Ideea era că poţi să juri că şi-a băgat careva coada aici, asta era tot ce vroiam să zic. Motoarele arată ca sabotate de mână... ăăă... umană. Dacă nu mă credeţi veniţi până aici.

     - Mă ţii la curent, vorbi căpitanul, pe acelaşi ton sibilinic. Cum afli ceva îmi dai de ştire.

     - Am înţeles, zise Kancan închizând conversaţia.

     În sala maşinilor plutea un vag miros de ars. Un obiect ce arăta ca un aspirator căruia i-ai fi ataşat în spate o vază cu flori tot levita dintr-o parte în alta a sălii. Scotea din interiorul său braţe, antene, prelungitoare, cleşti şi căngi de diverse mărimi, lungimi, grosimi, opera asupra motoarelor navei după care emitea bipuri ce sunau a limbaj morse rostit pe repede înainte.

     - Hoţ şi dom’ Hamar, comentă inginerul adresându-se bizarului aspirator de parcă i s-ar fi confesat maică-sii. Ştie foarte bine că mă refeream la jivina aia de sintetic dar o face pe îngeraşul.

     Aspiratorul repară un cablu avariat în dreapta, refăcu legăturile la un altul aflat în stânga, bipăi de parcă un afon ar fi încercat să reproducă tema Sonatei 14 de Beethoven.

     - Ce diplomat, Tataie?, îl repezi Kancan. Ţi s-a făcu de o resoftare sau ce? Dom’ Hamar, căpitanul Neox Hamar ca să fiu mai precis, nu e interesat decât de reuşita financiară a misiunii. De aceea a şi primit la bord creaturi d-astea contra firii. Bănuţu’ să iasă, pentru concediile alea ale lui exotice, băga-i-aş exoticul undeva, în rest egal cu zero. Dacă mâine îi văd la bord pe proprii lui părinţi, clonaţi, tineri şi frumoşi, numa’ buni de pus în ramă, nu m-ar mira. Pentru lovele şi visurile lui egoiste omu’ ista e-n stare de orice.

     Tataie piui ceva ce aducea a sâsâit de şarpe reprodus de un computer virusat.

     - Pe Luycan o accept că e de-a noastră. Are doar implanturi nu e sintetică. E de înţeles: ca să poţi pricepe atâtea graiuri galactice ai nevoie de un ajutor la tărtăcuţă. Logic. Şi eu aş face asta. Pe siliconul ăla ambulant însă nu-l suport neam. Nici măcar nu are nume. Ce-i aia să te cheme 89ABC98?

     Tataie, robot făcând parte dintr-o generaţie depăşită dar care suferise, de-a lungul anilor, inevitabile îmbunătăţiri, plană prin camera motoarelor până ce ajunse, la 20 de metri înălţime, în preajma unui cilindru cu textură ca de perete peste care s-au perindat o sumedenie de intemperii. Sunetele emise de el evocară peisajul sonor al cuiva care încearcă să cânte la vioară o melodie rock.

     - Da, e un om de onoare, dom’ căpitan, e de altfel singurul căpitan care a pus o vorbă bună pentru mine la Serviciul Intergalactic, mormăi Kancan împăciuitor. Asta nu înseamnă că dreptatea nu-i de partea mea. Sinteticu’ ăla e de vină, ascultă la mine.

     Nitri manifesta o ură neîmpăcată faţă de androizi. Nimeni dintre membrii echipajului nu reuşise se afle „de ce”, în ciuda numeroaselor încercări prin care inginerul fusese tras de limbă. Adevărul îl ştiau doar Nitri şi Tataia, mai exact o copie digitalizată a jurnalului pe care Kancan îl ţinuse acum 12 ani în urmă, pe vremea când făcuse parte din personalul de mentenanţă a unei companii ce producea şi asambla androizi comerciali. Jurnalul vorbea despre cum fabrica fusese sabotată, androizii o luaseră razna măcelărind pe oricine le ieşea în cale. Prima dată au atacat apartamentele unde se găseau familiile celor ce lucrau în complex, pe urmă s-au îndreptat spre oraş. Armata a intervenit brutal iar politicul a muşamalizat afacerea într-un mod de două ori mai brutal. Nitri şi-a pierdut atunci întreaga familie – soţia şi pe cei doi copii, un băiat şi o fată ce nu depăşeau împreună 4 ani – iar el abia a scăpat cu viaţă. A încercat o vreme să descopere personal cine s-a aflat în spatele sabotajului dar s-a lăsat păgubaş când a aflat că firele măcelului duceau până sus în aparatul guvernamental şi erau implicate cifre cu multe zerouri. S-a lăsat păbugaş în sensul că trenul cu care se deplasa în ziua aia a sărit de pe şine intrând în coliziune cu un altul venind pe contrasens, totul desfăşurându-se pe un pod ce făcea legătura dintre continent şi insula de lângă el. În apele învolburate şi care l-au purtat departe de scena masacrului, Nitri a înţeles că zgândărise crusta unui complot care nu ar fi trebuit zgândărit iar el era prea mic pentru a se lupta cu giganticele corporaţii producătoare de androizi. A păstrat jurnalul până când, aflat în posesia unui robot botezat nostalgic Tataia, a îngropat o copie a acestuia în adâncurile lui şi odată cu ea şi amintirea pierderii celor dragi. Ura pentru sintetici i-a rămas.