Meduza (1)

- Universul este mult prea vast pentru ca noi să fim singura specie înzestrată cu raţiune, zicea Aurelian pe un ton când giumbuşlucar, când grav. N-are cum să fie altfel. O recunosc însăşi cei de la agenţia spaţială. Nu direct, desigur. Printre rânduri. Aşa, ca pentru cunoscători. Cică telescopul ăla al lor, fixat pe orbita planetei, bate până la nu ştiu câte milioane de ani lumină, da?, aşaaa... dar totodată distanţa astfel acoperită nu e nici măcar de zece la sută din suprafaţa Universului. Adică în toată hănia asta cosmică de peste 90% teritoriu nedescoperit noi, de pe amărâta asta de planetă verde-albastră, suntem singurele creaturi care dau dovadă de conştiinţă şi limbaj articulat! Pe bune? Să te cramponezi de singularitatea asta e ca şi când o furnică aflată într-un colţ al terenului de fotbal ar fi ferm convinsă că lumea se reduce la firele alea de iarbă pe care le-a descoperit personal. Ca să nu mai zic, metaforic vorbind, că ideea asta de singularitate în Univers este dovadă de trufie maximă: te crezi centrul lumii doar pentru că... ăăă... de ce nu?

Celălalt, Vlad, (Vlăduţ pentru cei apropiaţi) o ţinea p-a lui:

- Nu există până în clipa de faţă nicio dovadă oficială a existenţei acestor altor fiinţe inteligente. Mai mult decât atât, credinţa într-o asemenea fantasmagorie poate fi explicată la nivel psihologic prin nevoia noastră de sublimare. Extrapolăm, practic, propria noastră personalitate în ceva perfect. Sau cât mai aproape de perfecţiune. Tindem spre ceva ceea oricum nu suntem dar am putea fi.

Parcă era orb şi surd la poliloghia lui Aurelian.

Lui 89ABC98 îi plăcea de Aurelian. Avea toate caracteristicile unei fiinţe umane înzestrată cu un adene de calitate.

Exact ceea ce îi lipsea lui în ultima vreme.

Parşivenia asta dezoxiribonucleică avea dezavantajul, mai ales în cazul unor entităţi ca a lui, sintetice, de a se consuma extrem de repede. Ori fără un boost adenoid sinteticii puteau da uşor de belea. Cu atât mai uşor cu cât la nivel cosmic antipatia faţă de astfel de fiinţe era pe cai mari. Îl amuza teribil, din acest punct de vedere, faptul că fenomenul segregaţionist (pe axa om-organism obţinut artificial) se manifesta intergalactic mai rău decât ura de rasă de pe această planetă verde-albastră.

Lui 89ABC98 îi fu astfel uşor să instaureze schema de socializare (a.k.a. „pritenie”) cu umanoidul Aurelian, singurul impediment până în clipa de faţă fiind acela că nu reuşise încă să găsească momentul propice de extragere a materialului adene. Mereu se ivise câte ceva, exact în clipa cea mare, ce-l făcuse să dea înapoi: apariţia neaşteptată a cuiva, un gest surprinzător de-al lui Aurelian însuşi, ba chiar, la un moment dat, şi un cutremur.

Astăzi însă, după toate probabilităţile, era pe drumul cel bun. Se deplasau pe unul din bulevardele principalele ale oraşului către o destinaţie care, în lumina existenţei vieţii din cosmos şi mai ales a divinelor Meduze, era de o dulcegărie ridicol de absurdă. Aurelian îşi instalase pe acoperişul unui zgârie-nori (deţinea de altfel şi un apartament la ultimul etaj) un telescop ultraperformant cu care avea să-i demonstreze faptic amicului său că fiinţele de pe altă planetă chiar există. Iar „secretul” acesta nu avea cum să mai fie mult timp ţinut sub cheie.

Rememorând ultimele cuvinte ale lui Aurelian, androidul se abţinu cu greu să nu izbucnească în râs.

- Am zis ceva greşit?, întrebase Aurelian de parcă ar fi mirosit el ceva în atitudinea lui Baltazar Mavrocordat (ăsta era numele pe care şi-l luase androidul).

- Este excelent să te simţi uman, răbufni 89ABC98, minţind.

- Umanul ca umanul dar ce te faci cu superioritatea altor rase şi cu inferioritatea noastră?, comentă retoric Aurelian înţelegând greşit histrionismul celuilalt.

- Suntem inferiori?, băgă androidul băţul prin gard.

- Eu unul nu am nicio problemă cu asta, mânji aerul Aurelian în diapazon diatribic. Vlad avea o problemă cu asta. Dacă-ţi mai aminteşti discuţiile noastre, omu’ făcea destul de urât referitor la inferioritatea noastră versus superioritatea celor de pe alte planete. Oricât de mult i-ai fi explicat considera că noi suntem superiori.

- Şi nu are dreptate?, întrebă androidul imaginându-se, greu de spus de ce, alunecând pe un tobogan la capătul căruia s-ar fi aflat o piscină umplută cu miere.

- Cum să aibă dreptate?, făcu Aurelian, cu spumişoare la gură. Nu eşti în toate minţile?

- Ba da, am toată ţigla pe casă şi chiar mai mult decât atât, glăsui androidul jucând comedia ofuscatului. Am chiar mai multe case, dacă vrei să ştii. Toate cu acoperiş.

- Dacă tu numeşti asta rasă superioară eu mă împuşc. Uite-te la istoria planetei: numai crime şi războaie. Război de întregire a neamului, război de cucerire, de consolidare a imperiului, războaie de ce vrei tu. Nici la capitolul crimă nu stăm pe roze: crime pasionale, crime ale lumii interlope, crime de amorul artei, crime în serie, crime de tip genocid. Rasă superioară, nu? Cred că poţi trece de stadiul ăsta primitiv doar dacă te preocupă bunul mers al cosmosului nu al interesului personal. Tehnologia merge mână în mână cu nivelul de evoluţie spiritual al planetei. Dacă nu eşti de acord nu ai decât, din partea mea, să te iei de mână cu Vlăduţ.

Luară liftul până la ultimul etaj înveşmântaţi într-o linişte apăsătoare. Aproape că simţeai fizic momentul teribil al livrării „irefutabilei” dovezi de către telescopul cel ultraperformant. Senzaţie cu atât mai stupidă cu cât lui 89ABC98 începuse să-i joace prin faţa ochilor minţii sacralitatea Meduzelor, zone de sine stătătoare plutind prin spaţiu (nimeni n-ar fi putut spune de când), zone despre care umblau zvonuri că deţin secrete precum nemurirea, cunoaşterea absolută, capacitatea de a transforma androizii în oameni şi, nu în ultimul rând, taina apariţiei, evoluţiei şi dispariţiei Universului. Ce scop mai nobil pentru orice fiinţă (sintetică sau nu) de a pătrunde în sacralitatea unor astfel de miracole ale Universului şi de a se înveşmânta în aureola lor! Numai un laş şi un inert turpitudinos ar fi dat cu piciorul unor astfel de ocazii.

- Atenţie, amice Baltazar, că acum ai ocazia de a fi martorul înfăptuirii Istoriei, îl auzi dintr-odată pe Aurelian ca şi când acesta i-ar fi propovăduit. Vei privi prin telescop şi realitatea ţi se va schimba la 180 de grade.

Se găseau deja pe acoperiş. Când ajunseseră aici? Şi mai ales cum? Prin trapa aia, bineînţeles, gândi androidul în secunda următoare. Se vede treaba că se lăsase atât de mult furat de propriile gânduri încât nu-şi mai dăduse seama ce face.

Aurelian privi primul, ajustând lentilele. Poziţionă telescopul zece centimetri mai la dreapta pe urmă porni a-i sublinia încă odată androidului faptul că dovezile referitoare la existenţa altor civilizaţii erau...

89ABC98 nu-l mai ascultă. Într-un gest de genul „totul sau nimic” scoase extractorul din buzunarul hanoracului şi îl înfipse în gâtul lui Aurelian. Cu o satisfacţie nu lipsită de sadism. Aurelian horcăi scurt o singură dată, trupul îi fu cuprins de câteva spasme violente iar în final se prăbuşi ca împuşcat în cap. Puţin mai târziu, androidul îşi înfigea el însuşi extractorul în gât dar spasmele violente ce-l însoţiră fură finalizate prin trei exerciţii de inspiraţie-expiraţie în urma cărora se simţi efectiv un alt om.

Că, ulterior, pe acoperişul blocului chiar poposi un vehicul zbutăror neidentificat nu mai avu nicio importanţă: Aurelian plecase într-o lume mai bună. Vehiculul cu pricina nu era mai lung decât un autobuz iar lăţimea nu-i depăşea lungimea unui vagon de tren. Ieşise dintr-un camuflaj ce se constituia dintr-un mecanism reflectând al naibii de bine lumina. Pe urmă aterizase aproape neauzit pe acoperiş.

- Ăsta cine mai e?, întrebă o creatură nu mai înaltă de un metru şi şaptesprezece centimetri, ivită în ancadramentul reprezentând, după toate probabiltăţile, calea de acces în navă.

I se adresase lui 89ABC98 cu superioritatea impusă de autoritatea funcţiei şi indicase cadavrul lui Aurelian printr-o privire trădând un segragaţionsim milenar de atroce.

- Era în progam?, continuă creatura cu un glas în inflexiunea căruia se putea desluşi o anvergură a personalităţii invers proporţională cu aceea a trupului.

- Improvizaţie de ultimul moment, raportă androidul.

- A dat roade?, făcu piticania, curioasă.

- Garantat.

- Sigur?

- Şefu’, când vă amintiţi că v-am minţit eu vreodată?

- Sincer?

- !?...

- Glumă, bă. Chestie umanofilă. Sau umanoidă. Dă-o-ncolo, că niciodată n-am priceput cum e termenul exact.

- Limbajul articulat, şefu’, e un fenomen primitiv. Să transcenzi, iată miracolul, mai adăugă androidul ca şi când un mareşal înregistrează, pe câmpul de bătălie, un succes răsunător.

- Posibil să ai dreptate, rosti şeful, sesizând nuanţa de loialitate a subordonatului. Mă bucură, oricum, capacitatea ta de a fi de acord cu mine. Mâine-poimâine te văz în sfera politicului, mai adăugă el colorându-şi chipul cu un rânjet libidinos.

- Îmi fac pur şi simplu datoria, comentă androidul modest.

Trecu în navă.

Trupul nefericitului Aurelian putrezi pe acoperiş până când fu descoperit de echipa de mentenanţă a serviciilor de cablu şi internet.