Înţelegerea (3)

Drumul nu fu lung cât anevoios. Mai întâi, după ce apucaseră pe o cărăruie situată în spatele hanului, se văzură nevoiţi să ia în piept deluşoare împădurite des, după aceea intrară în Kodrul Hargintat, o pădure încâlcită, aproape neatinsă de mâna omului, plină de râpe şi gropi adânci ce fură suite pe brânci, iar la final îşi instalară tabăra într-o poiană aflată, la rândul ei, pe teritoriul unor carnaseri extrem de teritoriali şi feline de o agresivitate strigătoare la cer.

Apinseră focul, îl lăsară să crească.

Poiana oferea, dinspre vest, printre nişte arbuşti pitici, priveliştea impresionantă a Văii Albastre, loc al atâtor legende şi mituri despre eroii lumii de altădată iar la est, spre linia orizontului, te puteai delecta cu spectacolul grandios al Vârfului Uriaşului, un munte cu creasta veşnic înzăpezită şi care, cu forma sa de colţ de măsea stricată, părea că spintecă văzduhurile.

Merseră la vânătoare de unde fură aduse rozătoare cu blana verzuie şi niscaiva ierbivore cu o carne extrem de fragedă dacă ştiai cum s-o prepari. Mai cărau cu ei şi vreo douăzeci de litri de vin dar ăştia trebuiau consumaţi cu atenţie căci, nu-i aşa?, un războinic care şi-a pus în gând să omoare dihania trebuie să aibă mintea trează.

- Balaurul ăsta chiar are şapte capete?, întrebă mustăciosul scobindu-se preocupat în nas.

- Ce-ar fi să-l întrebi?, propuse un tip complet îmbrăcat în piele (neagră) şi care era decanul de vârstă al grupului. Vizuina lui e colea la doi paşi.

- Las’ că-l întrebăm cu toţii când o trece p-aciulea, replică mustăciosul fără să-şi abandoneze scobitul.

- Mă-ndoiesc, amice, nu se lăsă nici cel ce arăta a fi decanul de vârstă. Balaurii, după cum ştii, mai ales cei cu şapte capete, au o frică de foc înspăimântoare.

- Părerea mea e că nu-i deloc uşor să ai atâtea capete, medită cu glas tare bărbosul înarmat cu securea aia a lui impresionantă. E chiar dificil. Imaginează-ţi că ai un cap mai deştept decât altele şi altele mai proaste decât celelalte. Cum naiba să mai trăieşti în halul ăsta de neînţelegere cu propriul tău eu? Hm, aud?

- Ţii cu balaurul, vere?, îl chestionă circumspect perciunosul cu buze subţiri.

- Îmi pun şi eu nişte întrebări, ca tot omu’. Ce, n-am voie?

- Toate capetele dihaniei sunt pe aceiaşi lungime de undă, decretă îndesatul musculos ca şi când ar fi fost expert în căpăţânologia balaurească. Mai ales când e capete proaste e greu: dihania compensează la capitolul forţă brută. Să ne rugăm să dăm peste un balaur deştept...

În noaptea aceea (picase de strajă bărbosul înarmat cu securea aia a lui uriaşă) Pamfil visa ceva cu o fată pe care o tot urmărea printr-o pădure de brazi şi când era gata-gata să pună mâna pe ea zvârluga îi scăpa printre degete.

Deschise ochii şi nu zări pe nimeni treaz. Dormea lumea în preajma focului de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti: prunci fericiţi la sânul mamei nu alta. Simţi mişcare undeva dincolo de tufele din dreapta lui. Vizuina balaurului se găsea în direcţie opusă. Pamfil trase pe jumătate sabia din teacă, se pregăti şi, la momentul pe care-l consideră oportun, ţâşni. Dincolo de tufe întâlni doar aerul.

Reveni în zona de siguranţă... de fapt intenţionă să facă asta... şi atunci i se rupse filmul. Laolaltă cu un vâjâit înfundat urmat de o durere acută în zona cefei. Când îşi reveni vâjâitul dispăruse, în schimb îi cam ţiuia o ureche iar durerea din zona cefei se simţea pregnant. Constată că atârna, prins cu ambele mâini în nişte lanţuri ruginite coborând dintr-un tavan sculptat cu statui reprezentând nimfe fugărite de fauni cu capsa pusă. Şi cu ceva între picioare de o mărime impresionantă. Încăperea, circulară, cu pereţi portocalii luminaţi de făclii ce păreau că levitează, nefiind susţinute de niciun suport, era de o generozitate extremă. În centrul ei, dintr-un focşor izbucnind direct din podea, ieşi o femeie mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi pe al cărei spate era desenat un balaur cu şapte capete.

Pamfil o scană din cap până în picioare, necunoscuta menţinu faţă de el acelaşi joc dar se vedea de la o poştă că-i place să fie admirată infinit mai mult decât să-i admire ea pe alţii.

- Să ştii că mi-a trecut prin minte că ar fi ceva necurat la mijloc cu balaurul ăsta, îi zise el de parcă ar fi oferit informaţii în gară despre mersul trenurilor. Uite că temerile mi s-au confirmatără. Tu eşti balaurul!

- Intuiţia ta e delicioasă, vorbi necunoscuta strângându-şi pletele roşcate şi creţe într-un coc moţat, fix în vârful scăfârliei. Bărbaţii, dacă nu ştiai, stau execrabil la capitolul intuiţie.

Aşa cum i se prezenta acum lui Pamfil, cu părul strâns, necunoscuta  arăta parcă şi mai dezbrăcată decât înainte.

„Echilibraţi voi balanţa la capitolul virtute”, gândi Pamfil, ghiduş. Cu glas tare însă spuse cu totul altceva:

- O realitate incontestabilă rămâne: capetele nefericiţilor. Scuză-mi indiscreţia dar ce-ai făcut cu ele? Le-ai pus la murat, le-ai consumat creierul? Ochii? Că ai descăpăţânat atâţia bărbaţi lipsiţi de intuiţie e strict treaba ta. Dar să nu-mi spui că n-ai avut tu acoluşa vreun ajutor, ceva, că nu te cred. Tot vreun mascul d-ăsta lipsit de intuiţie!

Se auzi brusc de undeva din fund (deşi sunetul ar fi putut foarte bine veni de pretutindeni) un muget adânc.

- Dumnealui e masculul lipsit de intuiţie care îmi fu de ajutor, lămuri necunoscuta. Şi chiar e un balaur. Cu şapte capete. Doar unul, din păcate pentru el, e inteligent. Celelalte sunt de-a dreptul retarde.

Durerea din zona cefei pornise să dispară, în schimb începea să-şi facă simţită prezenţa aceea dată de poziţia nenaturală a braţelor prinse în lanţurile alea ruginite.

- Spune-mi, te rog, tu l-ai învăţat să reteze capetele, aşa-i? Sau le-a smuls?

- Caut sufletul, dragul meu, îi replică necunoscuta de parcă n-ar fi auzit ce fusese iniţial întrebată. Ce naiba să fac cu creierul bărbaţilor?, continuă ea fără să-şi ascundă scârba. Sufletul, pe de altă parte, iată marea provocare. Sufletul înseamnă nemurirea. Sufletul e calea.

- Calea spre ce?

- Spre eternitate, desigur.

- Şi până acum ai găsit ceva?, întrebă Pamfil fără să-şi ascundă batjocura din glas.

- Până acum încă nu. Mai căutăm. Speranţa, vorba aia, nu moare niciodată, mai sublinie necunoscuta plimbându-se în jurul focului ca şi când ar fi pierdut ceva.

- Nu sunt sigur că asta e expresia corectă, glăsui abia auzit Pamfil.

- Poftim?

- Sufletul nu se află în cap, dragă, ci în zona pieptului, glăsui el ca de la tribună. Dar nu-l poţi extrage pentru că e invizibil.

Necunoscuta se mai fâţâi de vreo câteva ori prin preajma focului apoi se opri brusc privindu-l pe Pamfil de parcă atunci îl vedea pentru prima dată:

- Nu eşti primul şi cu siguranţă nici ultimul mascul de la care îmi provine o asemenea aberaţie, dădu ea verdictul.  

- Dacă tu crezi că centrul sufletului este în cap să ştii că te înşeli. Amarnic, îi zise Pamfil de parcă i-ar fi vândut un pont unui amic de suflet. Dar se vede că-ţi place să umbli după cai verzi pe pereţi aşa că, vorba aia, cine mi-s eu să nu te las să-ţi faci mendrele? De altfel, analizează şi singură: până acum, la câte victime ai făcut, descopereai tu ceva. Ei bine, ce-ai descoperit? Nimic. Prin urmare... 

Necunoscuta se aşeză pe vine. Avea aerul că nu auzise prea mult din replica lui Pamfil. După aceea se sculă, se duse înspre focul ce ardea vesel direct din podea, se topi între flăcările lui ca un unt în tigaie, reieşi de acolo, peste trei minute, ca după un odihnitor somn de după-amiază.

- Esenţa bărbatului, tu, tot acolo se află, începu ea, cu nări fremătătoare. În creier. O esenţă specială, dacă e să mă întrebi pe mine, total diferită de a noastră, femeile.

- Mda, desigur, o îngână ironic Pamfil. Total diferită. Şi a voastră, nu te supăra că te întreb, unde se află? Între picioare?

Privirea necunoscutei fu mai mult decât grăitoare.

Durerea din braţele „atârnând în sus” ale lui Pamfil se îndrepta vertiginos spre nivelul insuportabil.

- Tanti, eşti într-o eroare maximă, izbucni Pamfil într-un râs nechezat. Mai rămâne să-mi spui că totul pe lumea asta are o solidă explicaţie sexuală. Orice comportament şi orice atitudine în asta-şi găseşte raţiunea de a fi. Orice altă interpretare ţine de domeniul absurdului.

Necunoscuta îl privea cu ochi mari, ficşi, aşteptând o revelaţie ce întârzia să apară.

- Fiinţa umană redusă la impulsul ce ţine de reproducere. Toată arta şi toată aspiraţia spre frumos şi ideal reduse la ceea ce avem între picioare. Halal! Cred că ori ai suferit în copilărie cine ştie ce traumă sexuală ori te-a convins careva (sau ceva) că aşa stau lucrurile.

Tanti ar fi dat să-i spună una, ba chiar mai multe, dar ceva din limbajul trupului lui Pamfil o opri. Se pomeni întrebându-l, fără să înţeleagă însă prea bine de ce:

- Şi nu stau lucrurile deloc aşa, nu?

Pamfil, şi el fără să-şi înţeleagă complet atitudinea, o lansă dezinhibat:

- Nu ştiu, dragă, cum stau. N-am pretenţii d-astea de înţelept. Am zis şi eu ca să mă aflu în treabă. Chiar te apreciez că ţi-ai găsit un scop în viaţă. Şi chiar unul nobil. Ţine-o tot aşa.

„Mint, desigur, îi mărturisi Pamfil amicului său imaginar. Dar oare nu mă joc astfel cu focul?”

Amicul său imaginar nu comentă.

Necunoscuta se îndreptă brusc, cu paşi grei, pătrunsă de importanţa propriei persoane, în capătul opus al sălii. Privea numai în jos. Acolo, în capătul acela care, pe de altă parte, arăta ca oricare altă parte a sălii, necunoscuta deschise o uşă şi dispăru dincolo de cadrul ei întunecat.

În tăcerea ce se instală îndată ce uşa cu un huruit ca de uşă de criptă atinsă de rugină se închise în urma ei, Pamfil îşi auzi bătăile inimii. Ba chiar şi fuga sângelui prin artere, vene şi capilare.

„Unda naiba s-a cărat?”, îndrăzni el, zece secunde mai târziu a se întreba. Te pomeneşti că se întoarce cu forţe proaspete, hotărâtă să mă spintece pentru a-mi fura sufletul şi esenţa masculinităţii!”

Nu apăru nimeni minute bune.

Începeau să-l doară toate – picioarele, mâinile şi, bomboană pe colivă, mintea – ceva de groază. Când în sfârşit apăru cineva, Pamfil, de atâta durere, tresări violent. Ceea ce-i provocă o durere şi mai ascuţită, răvăşindu-l din creştet până în tălpi. O fetişcană cu ochi ce-i fugeau în toate părţile, având capul acoperit cu un batic violaceu şi prezentând un mers ca de persoană injectată cu adrenalină se apropie de el şi, în timp ce-l dezlega, îi arătă uşa. Aia din fund, pe unde de altfel dispăruse şi necunoscuta:

- Valea! Mai repede. Dacă ţii la viaţa ta.

Odată eliberat, Pamfil se prăbuşi la podea. Îşi simţea braţele ca smulse din loc.

- Hai, nu mai ezita. Nu-i vremea de prostii, îl zori fetişcana ajutându-l să se ridice.

Pamfil ezita. Şi-şi tot trăgea sufletul. Braţele îl dureau de parcă ar fi luat foc.

- Nu-i nicio capcană, zise fetişcana ca şi când i-ar fi citit gândurile. Valea, n-auzi? Mai târziu o să regreţi că nu m-ai ascultat. Vrei să regreţi?

Pamfil trase adânc aer în piept, se hotărî să-i urmeze recomandarea.

- De ce?, mai întrebă el în timp ce se îndrepta grăbit spre ieşire. Cum?

- A pălit-o depresia, îi raportă fetişcana înţelegându-i neliniştea. Nu-i prima dată când suferă de o deziluzie a ceea ce credea ea că înseamnă să-şi fi găsit un scop în viaţă dar acum e cel mai grav. S-ar putea chiar, hm, să-şi revină cu sechele.

- Vrei să spui că şi-a dat şi ea seama că sufletul nu e în cap?

- I-am spus de atâtea ori că faza cu esenţa bărbatului e o iluzie dar n-a vrut să m-asculte. A ţinut-o pe a ei: nimic pe lumea asta nu e imposibil. Iar acum, poftim, imposibilul a ajuns-o din urmă.