O cahfa savurată pe fugă

Mă aflu într-o cămăruţă cu aspect de container, degust o cafea (bunicică) luată de la dozator, vânzătoarea e şi patroană şi contabilă, fumează de rupe dimineaţa la prima oră, poartă discuţii la limita unui flirt de şantier cu bărbaţi prăbuşiţi mental iar în cămăruţa ei cu aspect de container duhneşte uneori a mâncare la conservă de-ţi mută nasul din loc.

Prin geamul întredeschis al cămăruţei pătrunde o aromă de primăvară exuberantă deşi nu e decât sfârşit de ianuarie. Asta mă duce cu gândul, printr-o asociaţiune de idei nu tocmai aleatorie, la un film din seria “catastrofă” pe care l-am vizionat nu mai departe de o săptămână în urmă şi în care ţi se prezintă cum, din cauza omului ce a intervenit brutal în bunul mers al treburilor mamei natură, clima de pe Terra o ia razna (ninge în deşert, plouă pe unde mai tot timpul anului bate vântul, e frig de crapă pietrele în zone ecuatoriale etc) pentru ca totul să culmineze cu un vortex polar care îngheaţă instantaneu lumea cu temperaturi situate la multe grade sub zero. 

După care în magherniţa aducând a container pătrunde o colegă de grupă având încrustate pe chip urmele unui convenţionalism atroce. Îmi adresează însă un "ce faci, îţi savurezi cafeaua!?" rostit ca şi când s-ar fi aflat, pe un postament, într-o aulă plină cu bărbaţi goi şi muşchiuloşi.

Singura ei problemă e că n-o ajută faţa. Pe cât de inteligentă e pe atât de brusc simţi nevoia, când o vezi, să întorci privirea în partea opusă.

- Da, răspund sec, îmi savuram cahfaua.

Am accentuat special cuvântul “cahfaua”.  

Nu comentează. De fapt se comportă de parcă nu ar fi auzit accentuând cuvântul cu pricina

- Şi?, mă întreabă căutându-şi febrilă banii prin portofel. Avem Latină. Seminar. Vii?

M-a întrebat de parcă mi-ar fi făcut o invitaţie undeva în oraş, într-un local intim, doar noi doi.

- Nu, răspund sec. Am o treabă prin oraş.

- Dacă faci absenţe la seminar moşu’ a zis că nu ne bagă în examen. Ştii, nu?

- Da, ştiu. Asta ar fi prima absenţă. Vin data viitoare.

- Alte noutăţi?, mă întreabă privindu-mă în ochi.

Lumina de afară îi cade, şpanchie, pe începutul de mustaţă . Dacă faci excepţie de acest detaliu (minor), faţa fetei e chiar delicată.

- Mi-am amintit de un vis avut, dacă nu mă înşel, săptămâna trecută, zic aerian. Cică eram scriitor dar dictam secretarei pentru că nu puteam scrie un rând. Aveam un carneţel cu coperţi albastre în care notam idei şi pe care doar eu le înţelegeam când mă uitam peste ele. Stăteam cu nasul în carneţel şi dictam. De abia după ce aveam textul sub ochi corectam. Pe el puteam interveni fără probleme. Nu puteam însă scrie un rând, trebuia să dictez.

- Tu-ţi aminteşti visurile de acum o săptămână?, mă întreabă circumspectă. Eu nu le reţin nici p-alea de aseară.

- Nu-i prima dată când îl visez, improvizez rânjind. E un vis cu morală, ca să zic aşa.

- Nu văd nicio morală, zice inteligenta pe care n-o ajută faţa. 

Cumpără o sticlă de suc, plătește şi pleacă fără să mai spună un cuvânt.

Se vede până şi din mers că e dezamăgită de prestaţia mea. Se aştepta, cu siguranţă, nu doar să-i subliniez că nu servesc seminarul cu moş Barangă, se aştepta s-o scot pe la vreun bar, ceva. Eu răsuflu uşurat. E a patra oară când o refuz. Dacă nici acum n-a priceput înseamnă că s-a dus naibii inteligenţa ei. Şi e cazul să-mi fac vreo operaţie estetică întrucât în ultima vreme se ţin scai de mine numai "frumoase" d-astea tip "muma pădurii".