Înţelegerea (1)

Cel mai recent raport, prezentat de către şeful Ordinii Publice în persoană, îi detalia regelui, din nou, atrocităţile comise de Fiară: şaptezeci de torsuri umane recent lăsate fără cap şi vreo alte patruzeci şi nouă, tot fără cap, dar într-o stare avansată de descompunere.

- Dă, Doamne, să fie ultimul, gândi regele cu glas tare parcurgând textul în diagonală.

Ştiau amândoi, şi el şi şeful Poliţiei, că nu avea cum să fie adevărat. Nu încă.

- Total de acord cu domnia voastră, mieună şeful Poliţiei, un zdrahon burtos şi bărbos şi cu o căutătură a privirii, când i se punea lui pata, care numai plăcută nu ţi se înfăţişa.

Regele îi aruncă, la rândul său, o ocheadă de parcă atunci îl vedea pentru prima dată acolo, în interiorul gigantic al Sălii Numărul Unu, pe dumnealui Calistrat Vladimirovici, şeful Ordinii Publice. Întrebă materializându-şi astfel neliniştea ce-l rodea:

- Ce-a făcut Haralamb? S-a însănătoşit?

Haralamb nu mai ştiu cum, un nume lung, fistichiu, cu “y”, era un vrăjitor care, ca atâţia alţii înaintea lui, promisese solemn că va ucide Fiara şi-i va aduce Majestăţii Sale drept dovadă toate cele şepte căpăţâni ale ei. Promisese şi eşuase. Cel dinaintea lui, un individ pe care nu-l dădea frumuseţea afară din casă dar care avea o imagine foarte bună pe la Curte, mai ales în rândul doamnelor şi mai ales în cazul acelor doamne care căutau a-şi condimenta viaţa personală cu tot soiul de activităţi nocturne zbânţuite avusese parte de un sfârşit deplorabil. De altfel, pe torsul lui fusese găsit un bilet redactat într-o limbă moartă şi care informa că “amărâtul ăsta crăpase ca un rahat în ploaie întrucât în clipele nobile de dinainte de contactul cu fata cu coasa se scăpase pe el”.

Fu rândul lui Calistrat Vladimirovici să-l privească pe Înălţimea Sa de parcă atunci îl vedea pentru prima dată acolo, vorbi cu acelaşi glas mieunat:

- Haralamb, Doamne, a dat ortu’ popii alaltăieri.

- A dat ortu’ popii? Tu vorbeşti serios?

- Da, Doamne. De ce v-aş minţi? Ştie toată lumea că preferaţi adevărul, oricât de dureros, unei minciuni, oricât de frumoasă.

- Trăiam cu impresia că a fost doar rănit şi acum se reface, mărturisi regele, naiv.

- Poate aţi visat, Doamne.

- Mda, poate.

După care îl concedie fluturând în direcţia şefului Ordinii Publice o mână încărcată de inele.

Spaţiul gigantic al Sălii Numărul Unu rămase pustiu pentru multă vreme. Apoi de undeva din spatele tronului în sală îşi făcu apoi apariţia o siluetă îmbrăcată într-o rochie de un albastru dement. Pletele de un blond spălăcit îi dădeau un aer aparte, sofisticat chiar în timp ce privirea îi trăda comportamentul cuiva care a învăţat pe propria piele să facă diferenţa dintre Aparenţă şi Esenţă.

- Ai auzit, da?, făcu regele privindu-şi fiica în ochi şi dându-şi seama că, deşi fizic îi semăna, personalitatea era a maică-sii. În proporţie covârşitoare.

- Am auzit, tăticule, făcu ea apropiindu-se. Am avut de altfel o grămadă de presimţiri pe tema asta. Dacă nu ţi le-am împărtăşit a fost pentru că nu am vrut să te amărăsc.

- Cui i le-ai mai împărtăşit?

- Mamei.

- Mda, logic.

- Sunt convinsă că lucrurile se vor îndrepta. N-au cum să rămâie aşa, căută ea să aducă o rază de speranţă în spaţiul gigantic al Sălii Numărul Unu.

- Ştii ce înseamnă, nu?

- Da, desigur. Trebuie să nu încetăm o clipă să sperăm. Dacă încetăm să…

- Mă văd nevoit să pun în aplicare Marea Recompensă, o întrerupse regele, parţial amuzat de lipsa de perspicacitate socio-politică a fetei, parţial îngrijorat. Din cauza aceluiaşi lucru.

- Zău?, făcu fata simţind o nevoie imperioasă de a-şi mânca de sub unghii.

- Zău, tu. Jumătate de împărăţie şi pe tine de soţie cui s-o găsi să distrugă Fiara. Altă variantă n-am, concluzionă regele, sec.

Apoi adăugă ca şi când ar fi prezentat o miraculoasă soluţie a unui plan considerat de neînfăptuit:

- Dacă şi asta eşuează ne putem arunca cu toţii în ceva ascuţit. Şi de undeva de cât mai sus ca să fim siguri de rezultat nu să ne chinuim ca proştii.     

Fata îşi roase o unghie, se gândi, dădu să înceapă a-şi roade o alta, se întrerupse ca izbită în moalele capului de un adevăr irefutabil:

- Păi, măi, tăticule, nu e bine…

- Ba e genial, ascultă la mine, zise tăticul, urmărit de o idee fixă. Până acum ai tot refuzat pretendenţi cu care, dă-mi voie să-ţi spun, ai fi făcut nişte partide foarte reuşite. Ei bine, acum ai şansa – şi ce şansă! Doamne, cât aş fi vrut s-o am şi eu – să te confrunţi cu hazardul. Ce poate fi mai spectaculos decât genul ăsta de înfruntare?

- Ascultă, tăticule, dacă învingătorul Fiarei e un dobitoc?

- Dobitoc? Ce vorbă-i asta, fiica mea?

- O vorbă foarte înţeleaptă, tăticule.

- Din experienţa personală îţi pot spune un lucru: un dobitoc nu are cum să se apuce de luptă cu un balaur cu şapte capete, darămite să-l şi învingă. Nu are cum. Exclus. Dobitocul e dobitoc, nu poate chiar de-ar vrea. E limitat, pricepu-tu-m-ai?

- Nu la retarzi mă refeream, tati.

- Da’ la ce, fiica mea?

- La caracter. Vorba aia: unde e multă inteligenţă e şi multă prostie.

- Vorbe de prostani care se simt complexaţi de deşteptăciunea altora. Îţi repet: un dobitoc nu e în stare de fapte măreţe că n-are cum. Nu-l ajută tărtăcuţa.

- Nu te contrazic dar din tot ce-am învăţat de la babalâcii ăia de dascăli cu care m-ai sugrumat atâţia ani am înţeles un lucru: aparenţele înşeală.

- Aici îţi dau dreptate.

- Vezi că ajungi la vorba mea! Din nou! Ţi-am mai spus-o: nu vreau să mă mărit pentru că încă nu mă atrage. Găsesc perspectiva profund limitată şi chiar înjositoare.

- Scumpa mea fiică, ţin să te anunţ, în caz că ai uitat, că datorită acestei perspective înjositoare ai venit tu pe lume.

- Nu te supăra, dragul meu tată, dar nu eu ţi-am cerut-o. De fapt, nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin pe lume. Pe o astfel de lume. Dacă m-ar fi întrebat cu siguranţă că aş fi refuzat.

Un altul să fi fost în locul lui ar fi pocnit-o (peste ambii obraji) pentru o asemenea obrăznicie şi apoi ar fi trimis-o în iatacurile ei, la izolare, pe cel puţin două săptămâni. Dar Baltazar Bogdan al Doilea nu era unul din acei regi încuiaţi şi care să dorească “tot binele din lume pentru odrasla sa” adică odrasla să facă numai ce-i spune părintele. De fapt, ceea ce aprecia Baltazar cel mai mult la cineva (sângele din sângele său sau nu) era să vadă manifestarea plenară a personalităţii. A individualităţii asumate. Astfel încât Baltazar, auzind replica fiică-sii, se felicită în sinea sa pentru că reuşise a creşte o astfel de individualitate după care îi sublinie fetei, pe ton grav, că „lucrurile se vor aranja. Într-un fel sau altul”.

Fata nu comentă. De nicio culoare.