Ulisiada (2)

     Nişte călăreţi se apropiau. Erau de-ai lor trimişi într-un fel de recunoaştere de după succesul victoriei. Să se asigure că dezastrul era în ordine, nu existau supravieţuitori, fusese jefuit tot ce se putea şi merita jefuit, chestii d-astea. 

     Raportul suna bine – nimic nu fusese lăsat la voia întâmplării. Ibraylul era varză totală. 

     - Şi ăsta cine e?, întrebă HUO privind la un sfrijit care atârna de-a curmezişul calului uneia dintre iscoade. De ce l-aţi luat cu voi? 

     - Ne-a zis să-i cruţăm viaţa că se pricepe decât la scris, zise Becifal Bezdeganios, şeful patrulii. N-a participat la luptă. Scria ultimul capitol dintr-o megalegendă, zice el, foarte frumoasă când s-a trezit cu un pumn în cap. Când şi-a revenit casa îi ardea, parte din manuscris era mânjit cu excremente, parte scrum. 

     - Şi de ce, repet, l-aţi mai luat cu voi? Ce să fac cu el? Să-i dau de mâncare? 

     - Şefu’, nouă ni s-a părut sincer. Dăcât că spunea adevărul. Zău! 

     - Adică vi s-a făcut milă de un ibrylean? 

     - Nu că ni s-a făcut milă dar uitaţi-vă la ochii lui. E privire de copil. Aţi putea omorî un copil, fie el ibrylean au ba? Că noi nu. 

     HUO scană ochii sfrijitului şi nu avu cum să nu le dea dreptate camarazilor. 

     - Ţi-e foame?, îl întrebă el pe sfrijit după ce acestuia, dat jos de pe curmezişul calului, i se desfăcură funiile cu care era legat la mâini şi la picioare. 

     - Mi-ar cam fi, recunoscu sfrijitul. 

     - Ştii să povesteşti, nu?, întrebă HUO întinzându-i o halcă de carne. Tocmai ce-l trăznise o idee fabuloasă. 

     - Aş cam şti. 

     - Dintr-astea palpitante? Cu creaturi, zei răzbunători, vrăjitoare, fiinţe stranii şi manifestări tâmpite ale Mamei Natură? 

     - În cetatea pe care, mă scuzaţi, aţi făcut-o praf eram cel mai renumit povestitor. V-aş fi dat să-mi citiţi textele da’ biblioteca e şi ea scrum.

     - Ce-a fost a fost. Ce va fi e baza, comentă HUO gnomic. Acum ascultă aici: îţi voi spune povestea voiajului nostru, o poveste de-o banalitate primitivă, şi tu, cu inteligenţa şi fantezia care zici că le ai, o să încropeşti cea mai tare întoarcere acasă din toate timpurile. 

     Sfrijitul făcu o mutră din care HUO înţelese cu totul altceva:

     - Da, ştiu ce-o să spui: când e să te întorci acasă unde te aşteaptă nevasta e normal s-o lălăi prin lume cât mai mult dar, atenţie, dacă o să-mi placă o să-ţi fie bine. - Şi dacă n-o să vă placă că, na, arta e subiectivă!? 

     - Îţi mai acord o şansă s-o încropeşti ca să-mi placă şi dacă tot nu-mi place te omor. Personal. Cu un cuţit ruginit. Te bagi? 

     - Mă gândesc doar că o întoarcere acasă presupune, din start, o chestie epică masivă, spuse sfrijitul ca şi când ar fi vorbit cu prietenul său imaginar.

     - Bă, te bagi sau nu?, îl luă HUO la refec.

     - Mă bag, hotărî sfrijitul. Îmi trebuie însă toate cele ale scrisului: hârtie, cerneală, pană.

     - Îţi dă, băiatu’, că are de unde. Tu numai să scrii bine. Cum te cheamă? 

     - Remoh.- Remoh şi mai cum? 

     - Remoh Moher dar nu garantez la faza cu Moher că-s orfan de mic şi am fost crescut de un unchi superîndepărtat care când l-am întrebat de numele de familie mi-a zis Moher mai mult la mişto mişto decât serios. 

     - În regulă, Remoh Moher. Nimeni nu-i perfect. Acu’ fii atent...