Afacerea (1)

     Era aşa de bine încât dacă i-ai fi recomandat cuiva să se dea cu capul de perete ciumecul (sau ciumeca) ar fi făcut-o. 

     Cetatea sta scăldată într-un soare sud-american. De unde această impresie, s-ar putea să vă întrebaţi. Indiferent dacă vă-ntrebaţi sau nu, daţi-mi voie să mă explic. Una la mână: ca să nu fie „soare african”. Africanii mă trimit cu gândul la naţionala de fotbal a Franţei, naţională faţă de care nu am nici cel mai mic respect. Ce-i aia să ai în componenţa lotului (dintr-o ţară care a dat lumii „libertate, egalitate, fraternitate” şi alte balzaconii asemănătoare) inşi care amintesc de sclavagism? Doi la mână: felul în care lumina solară scălda suprafeţele clădirilor şi chipurile oamenilor m-a făcut să mă gândesc la acest peisaj sud-american, mai exact la partea veche a lui Buenos Aires. Căutaţi pe gugăl dacă vreţi să vă faceţi o idee despre ce fel de peisaj sud-american vorbesc că oricum nu am chef de descrieri. Vorba aia: o fi trăit Balzac pe vremea Revoluţiei Franceze da’ la un moment dat tot a fost nevoit să dea colţul.

     Bătrânelul care călca în ziua aceea pragul porţilor Cetăţii nu era el chiar atât de bătrân. Mai întâi că îşi vopsea pletele în alb (ca, desigur, să inducă în eroare) şi apoi, dacă se mişca, aşa, mai lent era pentru că se ghida după principiul „nu te grăbi că oricum tot ajungi la un moment dat la doi metri sub pământ”. 

     - Sunt aici, dragilor, pentru a vă aminti de marele viteaz Fara’Ohn Baroniz, psalmodia pseudobătrânelul. Mare om, mare caracter. Bine, mare la propriu nu era, decât unu şaijnoo da’, mno, nu centimetrii îl fac pe om ci el pe ei. Ca să pricepeţi. Aşaaa!... Clar? Excelent. Să continuăm... Tipu’ nu era înalt cât îndesat şi... 

     - Eşti orb, moşare, aşa-i?, îl întrerupse un rubicond al cărui chip era expresia perfectă a ignoranţei. Tre’ să fie greu. Cum ţi-ai pierdut ochii? 

     - Ce e mai grav, cetăţene?, i-o întoarse platonicianic bătrânelul privindu-l printre pleoape ca un adevărat John Wayne în rolurile alea ale lui de cowboy. Să fii orb fizic sau dintr-ăla care n-aude, nu vede pe motiv că e prea laş pentru a muri pentru propriile idei? 

     Cetăţeanul rubicond se făcu pierdut în mulţimea de gură-cască ce exista deja la greu în jurul bătrânelului.

     Întrebările prostimii curseră, stârnite de falsa perspectivă a ignorantului de mai devreme: 

     - L-ai cunoscut pe marele Baroniz? 

     - Dacă nu tu atunci cine? 

     - De unde ştim că ne spui adevărul? Dovada! Vrem dovada!

     - Cât e halatu’? Zii cât e halatu’? 

     - Ce-o mai fi şi cu legendele astea! De ce avem nevoie de ele? Altceva mai bun, mai superior, mai perfect nu se există? 

     - Şaişpe-doojdoi cine-a tras în noi?

     Pseudobătrânelul dădu asigurări că nu-l cunoscuse personal pe marele viteaz întrucât acesta, după cum se ştia, trăise acum mai bine de cinci sute de ani în urmă dar ştia despre el de la ai lui care transmiseseră informaţia prin viu grai din generaţie în generaţie. El ajunsese astfel la generaţia de aur, aia care ştia să farmece auditoriul cu un narativ de calitate. Unii îi propuseseră chiar şi o statuie pe chestia asta dar îi refuzase pentru că, nu-i aşa?, statuile sfârşesc lamentabil: găinăţate, micţiate, vomitate.