Greşeala (3)

      Zoltan, sub balcon, o tot chema pe fată aruncând cu pietricele:

     - Crynolinaaa, făcea el în gândul lui. Crynolinuţaaa... Coboară puţin la mine. Am a-ţi spune ceva important.

     O chema în gând şi continua să arunce pietricelele. Hm, poate de aceea Crynolina nu dădea vreun semn de viaţă? Zoltan insista. Pietricele erau gârlă. 

     - Crynooo... alooo... sufletul meu arde a-ţi zice una. Vrei să vii puţin? 

     Pic, poc, pic, poc, făceau pietricelele. 

     Crynolina îşi făcu apariţia într-un scăpătat, îmbrăcată într-un neglijeu dezgustător de provocator.

     - Nu mai arunca, mări, atâtea pietricele. Opreşte-te. Dă-mi pace. Nu vezi că balconul nu are geamuri? Uite-te şi tu ce-i la mine-n iatac! Ai văzut ce mizerie ai făcut? 

      - Te-am văzut pe tine, stăpână, şi parcă a răsărit soarele, explică Zoltan dând febril din degete. Hai vino încoace să-ţi şoptesc o taină. Poate-i dai tu de cap.

      - Iaca viu, mări, iaca viu, zise Crynolina reintrând în încăpere şi punând pe ea un halat.

      În curte, Zoltan îşi rodea unghiile până la sânge.

     - Iubesc, după cum ştii, o fată, psihi-mu, începu el cu gesturi surdomuţeşti. Aş putea spune că am iubit-o de cum am văzut-o întâiaş dată pentru prima oară. Era ca un angel radios.

     - Ei i-ai spus-o?, îl întrerupse Crynolina iar în secunda următoare, intrând la bănuiala că poate despre ea era vorba iar nu despre actuala lui iubită de care, poate, se despărţise, figura i se preschimbă întru a unei persoane care n-aude, n-a vede.

     Zoltan o privi lung, deschise gura ca şi când ar fi dat să rostească un adevăr fundamental, se răzgândi în ultima clipă apoi vorbi mânat de o idee ce nu-i da pace:

     - Iubirea e ceva sacru pentru mine. Aveam un amic, a plecat într-o bătălie, sireacu’, şi de atunci nu mai ştiu nimic de el. Ăsta, tot aşa, sacralitatea iubirii în sus, sacralitatea iubirii în jos. Dar, spre deosebire de mine, o luase razna în ultima vreme: pentru el, cică, cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. În fine, fiecare cu a mă-sii. Pentru mine, revenind, e de comă să ştiu că flacăra aia pură a iubirii, care e flacără divină dacă e să mă întrebi pe mine... aşaaa... deci mi-e o silă totală să ştiu că această flacără s-a transformat într-o duhoare casnică. Pricepi? Asta e marea mea teamă. Şi nu ştiu cum să i-o transmit ei.

     - Dacă te iubeşte va înţelege şi fără prea multe cuvinte, zise Crynolina de parcă ar fi stat de vorbă cu un copac.

     - Nu, psihi-mu. Nu despre asta e vorba, făcu Zoltan înnăbuşindu-şi un răcnet (mut) de frustrare. Vreau să mă despart de ea şi nu ştiu cum să i-o spun, aşa, delicat. Aici e buba. Nu va merge între noi doi pentru că ea s-a arătat în ultima vreme genul de femeie care transformă iubirea în ceva casnic. Ce ar trebui, deci, să-i comunic? Şi mai ales cât de indirect trebuie să-i vorbesc? Hm, ce zici? Mai bine să i-o spun direct, nu?, nu indirect. Corect? 

     Crynolina pricepu unu că nu despre ea era vorba, Zoltan ăsta chiar intenţiona să se despartă de iubi a lui cu care se juca uneori de-a capra, doi făcu legătura şi cu adoratul ei de Zuem iar trei îi dădu lui Zoltan câteva sfaturi (de umplutură), numitul se raportă la ele cu maximă atenţie, emise un „să ştii că aşa e, psihi-mu, deci chiar nu mi-a trecut prin minte aşa ceva” după care, băgând o scuză, se retrase la el în teritoriu. Crynolina oftă uşurată.