Greşeala (4)

     Undeva prin preajma miezului nopţii ceasul cu cuc şi pendulă din holul principal al castelului cântă ora în ritm de păpuşă mecanică dezasamblată.

     Tatăl fetei, pătruns în castel printr-un pasaj secret, se îndreptă ca teleghidat spre camera lui Zoltan. În mâna stângă avea un clondir în care se zbătea un lichid de un verzuliu otrăvit. Figura împăratului, la fel de expresivă ca o uşă, manifesta totuşi ceva bizar în (pe) ea. Ai fi zis că omul nu se află în deplinătatea propriului control, acţionând asemeni cuiva manipulat de la distanţă de altcineva. 

     Pătrunse în odaia flăcăului de parcă ar fi fost la el acasă. Valetul scoase pe un sfert sabia din teacă (dormea iepureşte, sâc!) dar, dându-şi seama de persoana din faţa sa, o reintroduse în teacă întrebând, cu glas somnoros, cu ce putea fi de folos. Împăratul privea în gol. Zoltan repetă întrebarea foindu-se în aşternut. Împăratul destupă clondirul, aruncă lichidul peste faţa valetului. Prima reacţie a insului fu aceea de uluire fără margini amestecată cu şocul unei surprize căreia nu-i putea desifra dedesubturile. A doua reacţie evidenţie, ca şi în cazul împăratului, comportamentul unui om care nu mai e stăpân pe propriul control: trase, din nou, sabia din teacă, de data asta de tot, şi, dintr-un singur gest, desprinse capul împăratului de corp. Când căpăţâna acestuia încă se mai rostogolea pe podea – rânjind de parcă ar fi rostit un banc neînţeles de nimeni – Zoltan ţâşni din pat şi, cu mişcări de saltimbanc, pătrunse în odaia Crynolinei. Fata sforăia uşor, cu gura căscată. Când îl simţi pe Zoltan deschise ochii dar înţelegând ce vedea se întoarse pe partea cealaltă. Prilej pentru valet de a-şi pune din nou în aplicare planul de menţinere în formă a sabiei sale. Faza pe vârf, ca să fiu mai exact. Crynolina horcăi o singură dată după care trecu într-o lume mai bună eliminând un sunet intestinal considerat urât. Rămas singur într-o lume ostilă, Zoltan nu găsi altceva mai bun de făcut decât să sară în gol de la balconul camerei prinţesei. Se înfipse, zece metri mai jos, în propria săbioancă. Muri fără să mai scoată niciun sunet. 

     Abdulah, actualmente Zamfir, sosise la porţile grădinii de aur pentru a-şi onora jurământul. Aşteptă el acolo mult şi bine dar nu veni nimeni să-i deschidă. Bătu în poartă – mai întâi protocolar apoi impacientat şi, în final, nervos dar, iarăşi, nu-i dădu nimeni atenţie. 

     - Mda, îşi zise cu glas tare. Acum nu mai am puteri care să-mi permită să scurtez calea. Acum trebuie să parcurg calea. 

     O pisică stând cocoţată pe poartă îl privea cu ochi de asasin încercând să-şi omoare victima prin hipnoză. 

     Zamfir ocoli zidurile căutând un locşor, vreun punct slab ceva, care să-i permită să pătrundă dincolo. Soluţia veni de la un castan aflat în partea nordică şi care crescuse impresionant, crengile depăşindu-i cu mult zidurile. 

     Când puse piciorul în grădină Zamfir constată că era stăpânit de o fibrilaţie bizară, ştiu că oamenii o numeau „emoţie” şi se bucură. Din nou. „Poate că nu-i chiar aşa de rău ce-am devenit”, se îmbărbătă el.

     La castel însă, descoperind măcelul, concluzionă că greşise. 

     Revizui filmul evenimentelor: înainte de a pleca înspre locul de unde se putea întoarce sub forma mult visată de fată, dăduse nas în nas cu împăratul, tatăl fetei. Stătuse câteva ceasuri de vorbă cu bătrânul, aşa, ca de la viitor tată-socru la viitor ginere. La final, viitorul tată-socru îl rugase să-l ajute cu ceva în a reunţa la a o vedea pe fiică-sa doar ca pe „fetiţa lui tata”, el îl ajutase dar se vede treaba că poţiunea cea magică fusese aplicată greşit.

     - A greşi e omeneşte, comentă el cu glas tare. Când greşeşti mai trebuie să şi repari, nu? 

     Nu-i răspunse nimeni.

     Adună trupurile celor trei și le depuse în cripta familiei. Când termină simţi o greutate copleşitoare.

    „Nu puteam şti," își şopti. „Poţiunea trebuia să-l facă pe bătrân să o vadă pe fată ca pe o femeie matură, nu să-l transforme într-o unealtă a morţii."

     Dar ştia că explicaţiile nu au darul să invie morţii.

     Se retrase în camera Crynolinei. Acolo, printre cărţile ei, printre hainele care încă mai miroseau a ea, înţelese: greşeala sa nu fusese tehnică. Fusese una de orgoliu. Crezuse că puterea lui magică poate rezolva problemele umane. Că transformarea externă poate înlocui înţelegerea interioară.

     Bătrânul îşi iubise fiica într-un mod posesiv, bolnăvicios. Iar el, Zamfir, în loc să-l ajute să înţeleagă acest lucru, îi dăduse un instrument care transformase această iubire otrăvită în crimă.

     A doua zi, Zamfir părăsi castelul pentru totdeauna. Înainte de părăsire merse în satul din apropierea castelului, îl ochi pe cel mai talentat povestitor de acolo şi-i transmise, prin viu grai asezonat cu ceva lichid la bord, istoria fetei de împărat din grădina de (h)aur. La finalul nu ceru iertare pentru că nu merita una. Ceru doar ca povestea să fie spusă corect, ca avertisment. Povestitorul oral habar nu avu despre ce fel de iertare sau avertisment e vorba dar promise că va face ficţiunea una demnă de ţinut minte. 

     Restul, luciferiza-mi-aş una dacă vă mint, se cunoaşte.