Greşeala (2)

     În grădină cădea de ceva vreme o ploaie mocănească. Cerul sta acoperit de o pătură de franjuri de un violaceu mohorât. Aerul grădinii era sufocat de miasmele unor tinereţi sulfuroase. Fata îl zărise de vreo câteva ori pe Zoltan, cu sabia scoasă, fugărind câţiva tuciurii cărând în spinare ditamai sacii. Se plângeau ciracii că au viaţă grea, că ce are el, boierul, cu viaţa lor amărâtă, de ce nu-i lasă şi pe ei să trăiască?, are familii grele, plozii le urlă de foame iar muierile nu mai face faţă la treburile casei, ce atâta ură? Dar, pe de altă parte, ştiau a mânui uneltele alea destinate unor activităţi situate în antiteză cu violenţa ceva de speriat.

     Zoltan nu se lăsase impresionat. În cele din urmă a tăiat în carnea tuciuriilor într-o veselie. 

     Veni, într-un final, o seară, murdară şi goală ca o dimineaţă de iarnă nucleară. La linia orizontului apăruse o dungă de un purpuriu imperial. Pe tot acest fundal, penele unui corb ce tot da rotocoale balconului arătau ca aripile unei creaturi mitologice. 

     - Na c-am ajuns, croncăni el pătrunzând în camera fetei de parcă ar fi fost invitat cu colaci. 

     Drept răspuns, fata lăsă de-o parte ceaslovul pe care-l răsfoia, se apropie şi, cu o viteză care luă păsarea prin suprindere, o ciupi de aripă. Vietatea luă atunci formă umană dovedindu-se astfel a fi vorba despre aceiaşi formă ca în cazul proiecţiei de prima dată. Cu excepţia faptului că-i dispăruse mustaţa.

    - Cum a fost călătoria? întrebă ea mai mult ca să se afle în treabă. 

    - De ce m-ai pişcat, tu?, întrebă şi Zuem masându-şi umărul. N-ai crezut că eu eram cel ce eram? 

    - Exact.- Eu să nu fiu cel ce am zis că sunt? Aşa de puţină încredere avuşi în mine? 

     - Exact. 

     Zuem îşi trase de undeva un scaun şi se aşeză.

     - Îmi menţin părerea, declară el ritos: îmi place modul tău de a fi şi de a gândi.

     Fata zâmbi pisiceşte.

     - Cum putem face şi noi să ne vedem visul realizat?, întrebă el de parcă ar fi tras o concluzie.

     - Problema ta e că vii dintr-o lume unde eu nu am acces, mărturisi ea după câteva clipe agonizante de tăcere.

     - Vino cu mine şi vei avea accesul dorit, sublinie el sec. 

     - Şi dacă natura mea nu face casă cu a ta? 

     - Ţi-o pot schimba. Am cu ce. 

     - Şi dacă operând genul ăsta de schimbare dai în altceva? Mai grav? 

     - Te temi de schimbare? 

     - Schimbarea este singurul lucru permanent în lumea noastră. 

     - Credeam că moartea. 

     - Başca. 

     Zuem se aruncă în promisiunea faptului că atunci când va reveni aici, la castel, va purta numele de Zamfir şi va fi asemeni ei. Până atunci? Răbdare şi tutun, completă el luând forma unei comete şi tăind-o înspre cosmos cu viteză luminică.