Somnul raţiunii

            - Mi se pare absurd să ţii un jurnal, zise Tiberiu Cazimir de parcă ar fi dat verdictul – unul negativ – în cazul unor feluri de mâncare gătite cu suflet şi pasiune.

- Dacă rămâi la stadiul de „ţi se pare” atunci fiecare cu părerea sa, replică Sebastian Grumăzescu cu aceiaşi dezamăgire în priviri pe care ai fi constatat-o şi în cazul unei tinere căreia prietenele i-au tot povestit despre „magia pe care ţi-o dă el” iar ea acum, în sfârşit, trecând prin „magie” n-are cum să nu exclame, în sinea ei, decât un „doar atât?, doar asta?”.

- Gândeşte-te un pic: jurnalul nu-i literatură ci doar un empirism izvorât dintr-un egocentrism mai mult sau mai puţin exacerbat, continuă Tiberiu ca şi când n-ar fi auzit intervenţia interlocutorului său, dar, undeva în adâncurile obscure ale minţii tale, ai vrea ca scrierea asta să fie percepută ca o literatură. Eventual jurnalul publicat să ţi se vândă ca pâinea caldă iar elogiile la adresa ta să curgă şi să tot curgă.

Urmă o linişte nelalocul ei („stranie”, ar fi punctat-o câteva minţi obişnuite a trece dincolo de aparenţe), spartă de:

a) sunetul ca de pescăruşi cu foamea-n glandă al unui cârd de ciori ce se mutară de pe crengile copacilor din stânga bulevardului pe crengile copacilor din dreapta bulevardului iar în tot acest travaliu aerian găinăţară un grup de adolescenţi scufundaţi în magia ecranelor telefoanelor lor smart.

b) comentariul unui proaspăt sexagenar – „bă, ascultă la mine, toamna, orice s-ar spune, e expresia decrepitudinii. Unde şina mea de tramvai ai mai pomenit tăluţă bătrâneţe frumoasă?” – rostit cu atâta jale unui proaspăt ciuncuagenar încât nu aveai cum să nu te înduioşezi.

Din nefericire (asta rămâne între noi, da?) există milioane care, luând act de jalea din tonul sexagenarului, n-ar mişca un muşchi. Pragmatici, practici, evisceraţi şi exorcizaţi de orice fior estetic. M-am făcut înţeles?

c) scrâşnetul roţilor unui automobil tip hatchback ce pusese frână înaintea unui convoi venind pe contrasens şi care o luă în dreapta pentru că la primul vehicul din capul convoiului de pe contrasens şoferul (un chelios cu priviri tulburi, buze subţiri, obraji scofâlciţi şi figură de actor de comedii categoria a doua pus să joace într-o dramă cu ambiţii de Oscar) avertizase pe cel ce-o luase pe calea greşită cu un „băăă, eşti pă sens unic, amărâtule” iar cel admonestat declarase ceva ruşinos cu privire la originea oraşului ăla aruncat, ca o plăcintă pe asfalt, de la etajul al zecelea.

Tiberiu continuă fără să-şi ascundă tulburarea:

- Am zis că mi se pare absurd să ţii un jurnal. Ce-am zis greşit în asta?

- Gramatical vorbind e perfect, zise Sebastian dar parcă n-ar fi priceput în totalitate ce spune. Semantic vorbind lucrurile se schimbă...

- Adică?

- Una e să ţi se pară, alta e... ăăă... să nu ţi se pară. Să o crezi, cum ar veni.

- Aha, asta era!, făcu Tiberiu ca atins de o revelaţie (căreia i-ai uitat punctul de plecare şi nu-i mai reţii decât esenţa).

- Da, asta fu, aruncă Sebastian. Ce credeai că ar fi putut fi? Divagaţii filosofice? 

- Nu te supăra dar încă nu te duce capul la divagaţii filosofice.

- Da, aşa e, îl îngână Sebastian. N-am nici cap, dacă vrei să ştii. Mi s-a zis chiar că n-aş avea nici creier, bate vântul pe acolo cu forţa unei tornade. Să ştii însă că fenomenul e foarte relaxant. Greşită exprimarea „unde nu-i cap vai de picioare”. N-are nicio legătură. Corect e „unde nu-i cap egal lipsă stres, trăieşti lejer până la 90 de ani iar după aia vine partea frumoasă – simţi că ai îmbătrânit un picuţ, răsufli mai greu şi dai colţul fără să te chinui”. Deci chiar te invit să descoperi ce înseamnă să nu ai creier.

- Nu mă înţelege greşit, simţi Tiberiu nevoia să adauge de parcă s-ar fi străduit să menajeze pe cineva cu grave probleme legate de stima de sine. Nu te consider incapabil dar aproape de fiecare dată când au dat peste noi astfel de divagaţii te apuca un căscat de zile mari. Care, dă-mi voie să-ţi spun, nu venea dintr-o nevoie de-a ta de somn. Dar, hei, nu e cazul să intri în panică sau, mai rău, să te superi pe mine. Nu te judec. A fost o simplă constatare.

- Desigur că o simplă constatare. Asta mai lipsea: să fi fost vorba de o analiză pe text. Aia chiar m-ar fi plicitisit, sublinie Grumăzescu lipsit de orice urmă de empatie.

- De judecat o face o autoritate în faţa căreia sunt mic copil, continuă celălalt de parcă vorbea singur. Ca să nu-mi uit ideea: ai tendinţa, în ultima vreme, să nu mai vezi pădurea de copaci. Te legi, altfel spus, de tot felul de detalii care, per ansamblu, sunt insignifiante. Ca acum: ce conta că am zis „mi se pare” iar nu „cred”? Nu ţi-ai dat seama că vroiam să zic? Cum spuneam, te-ai cramponat de detalii. Clar? Nu te mai crampona de detalii şi vei duce o viaţă fericită. Cramponează-te şi, mai devreme sau mai târziu, îl vei ajunge din urmă pe poetul „Plumbului” şi al „Lacustrei”.

- Părerea ta. A mea, reiterez, e să continui să experimentez cum e să trăieşti fără creier. Dacă vrei Fericirea. Dacă umbli după alţi cai verzi pe pereţi n-ai decât să te iei la trântă cu sistemul, să vrei să fii mereu în centrul atenţiei, să le dovedeşti altora superioritatea-ţi. Cunosc o sumedenie de moduri, unul mai cretin ca altul, prin care îmbrătrâneşti înainte de vreme şi, ce-i mai grav, îmbătrâneşti urât. Am şi o listă cu modurile astea, aruncată pe undeva prin străfundurile sertarelor biroului. Ţi-o dau, dacă vrei. Dar mai întâi s-o caut. De acord?

Fusese o vară fabuloasă. Mai întâi, pe la mijlocul lui iulie, Sebastian se ciocnise pe litoral de un „frigider” d-ăsta cu priviri tulburi şi meclă de smardoi. Genul de membru al vreunei galerii de suporteri echipă de fotbal dar pentru care nu contează decât plăcerea insultelor verbale şi a agresiunilor fizice iar nu cea a jocului. Sebastian prinsese o ofertă de concediu la superpreţ şi nu se putuse abţine în a şi-o achiziţiona; în ciuda faptului că august era perioada lui favorită de mers la mare. Frigiderul îi aruncase printre buze un „vezi pe unde mergi” şi-şi văzuse mai departe de socializarea lui scheletică.

Ciocnirea avusese loc seara, în poarta unui restaurant cu specific mediteranean.

A treia seară l-a văzut pe smardoi la ştiri. Se încăierase pe plajă cu salvamarii, cu alţi turişti şi în cele din urmă cu jandarmii. Motivul? „Am venit pă banii mei, băi amărâtule. Ştiu să înot, nu mă fac pe mine nişte valuri. Te bag în... „undeva” pe tine şi pe steagul tău roşu. Nu-mi spune mie nimeni cum să mă dicstrez că-i rup faţa. M-ai înţeles?”

Pe urmă, prin a doua săptămână din august, Sebastian mai fusese odată la mare. În Vamă. Pentru fix patru nopţi. La chemarea singurului său amic din facultate, actualmente stabilit în Franţa dar care nu precupeţea niciun efort în a reveni pe meleagurile natale ori de câte ori i se ivea ocazia. Între cei doi exista o prietenie sinceră şi caldă. Şi o similitudine în ceea ce priveşte opiniile de viaţă cât şi cele artistico-estetice ceva de speriat.

În seara a doua au tras o beţie cruntă care s-a prelungit până spre răsăritul soarelui. Vila unde se aflau cazaţi era undeva cam pe la ieşirea din Vamă. Puteai privi acolo, dacă aveai chef, un răsărit demenţial. Zburdau culorile astrului peste suprafeţele lucrurilor mai ceva ca-ntr-o pictură suprarealistă. De data asta, amândoi, repet, beţi mangă, au putut constata cum un Mercedes tip berlină, cu tobă de eşapament dintr-aia pocnind şi bubuind, zburdă pe lângă ei şi spulberă de pe marginea drumului patru tineri. Doi muriră pe loc, unul ulterior la spital, altul scăpă dar cu traume ce aveau să-l urmărească două decenii. Sebastian s-a ales cu o spaimă feroce (s-a trezit aproape instantaneu din beţie, vomitând şi ceea ce îngurgitase cu 48 de ore înainte), amicului i-a fulgerat Mercedesul pe lângă genunchi zgâriindu-i-l superficial. Şi el a vomitat, odată carnagiul manifestat, tot ce îngurgitase cu 48 de ore înainte.

În cele din urmă sosi şi sfârşitul lui august – melancolic, dulce, asemeni unui fruct dat în pârg, senzual de tomnatic. O fată de nici 17 ani se plânse cu fusese violată, la şcoala de vară a partidului, de nişte bărbaţi însuraţi şi cu câte doi copii fiecare, un tânăr blocase traficul pe podul de la Brăila mai bine de şase ceasuri ameninţând cu sinuciderea (în baza faptului că a sa concubină, după cum o declarase în repetate rânduri, câştiga mai bine decât el care nu era în stare nici măcar un pilaf cu copănel să gătească, aştepta totul de la ea), o cetăţeancă (avea, pe jumătate, origini de etnie pentru care metalul preţios din trei se numeşte „fer”) se certase cu iubi iar câinele lui avusese de suferit la modul mortal (fiind aruncat de la etajul şapte) iar la un binecunoscut canal de ştiri o prezentatoare de talk-show care pronunţa cuvintele într-o dicţie vecină cu viziunea despre lume a unui autist rupsese gura târgului îmbrăcată ca un mascul de pe Wall Street pentru care dacă nu te lăcomeşti la bani, cu cap, înseamnă că eşti prost făcut grămadă.

Maşina lui Sebastian, în drum spre casă dintr-o escapadă tip city-break în capitala noastră dâmboviţenească baldisită de munteni puţind de incultură şi pentru care oricare alt oraş al ţării, oricât de dezvoltat, tot provincie se numeşte, avu pană în dreptul unei staţii gpl. Sebastian făcu rostul de un cric chiar de la muncitorii din staţie. Duhnea aici a gaz de-ţi săreau ochii din cap. La scurt timp de la rezolvarea problemei automobilului staţia gpl sări în aer. Iarăşi spaimă atroce, iarăşi dat la raţe. Explozia luminase zona mai ceva ca un soare pogorât la doi metri de sol. Timp de două zile de la eveniment Sebastian a cochetat zdravăn cu vizita la un psiholog. A treia noapte de la eveniment, trezindu-se în propriul pat alături de o colegă de serivici, (habar n-a avut, vreme de câteva zeci de minute bune, cum ajunsese ea acolo, aburii alcoolului încă îşi făceau de cap) a considerat că vizita cu pricina mai poate fi amânată. Pe termen nedefinit.

- Poetului „Plumbului” şi al „Lacustrei” ar merita să-i fie ridicată o statuie în Aokigahara, reveni Tiberiu ca sculat din morţi de un vrăjitor voodoo afectat de o mahmureală teribilă.

- Ce mai e şi Ao... asta?, întrebă Sebastian, atent dintr-o dată la fluiditatea (confuză?) a unor gânduri din viaţa sa interioară.

- Aokigahara sau Jikai, „Marea de copaci”...

- Tot nu-mi spune nimic, făcu el naiv.  

- O pădure situată la baza muntelui Fuji, locul preferat de mulţi japonezi decişi să-şi pună capăt zilelor.

Sebastian izbucni într-un râs sălbatic. Râsul dură exact cinci secunde şi patruzeci de zecimi de secunde (în Univers nu avu loc, între timp, nici măcar un singur eveniment) după care, dând curs unor mişcări intestinale considerate dizgraţioase în majoritatea culturilor mapamondului atrase atenţia:

- Asta da confuzie aparenţă-esenţă. Să-i ridici statuie lui Bacovia în pădurea sinucigaşilor. E ca şi cum i-ai acorda lui Eminescu Oscarul pentru cele mai bune efecte speciale în poezie.

Cu ocazia onomasticii, Tiberiu primi cadou, printre altele, Jurnalul lui Cărtărescu. Toate cele trei volume, învelite în hârtie colorată şi pe care sta scrisă cu stiloul o dedicaţie patetică. Dumnealui îl depuse în bibliotecă, la vedere, dar nu-l citi niciodată. Când, la un an de la primirea acestui fabulos cadou, s-a trezit cu apartamentul vandalizat (fuseseră nişte puştani de 19-20 de ani în căutare disperată de droguri) pe cărţile cărtăresciene stau scrise, cu grafitti, literele P şi U în vreme ce următoarele două litere, dintr-un cuvânt românesc obscen, se prelingeau pe lemnul biliotecii şi pe geamul vitrinei barului.

Pe Sebastian, „acuzat” în câteva rânduri că deşi e de o inteligenţă sclipitoare e, de asemenea, de o comoditate strigătoare la cer, îl doare fix la bască de ceea ce cred semenii lui despre el. „Viaţa e prea scurtă, rosteşte el pe ton de înţelept ce şi-a găsit demult iluminarea, pentru a ţi-o complica aruncându-te în teorii, în invidii, în uri mai mult sau mai puţin meschine, în frustrări şi spleenuri scabroase faţă de semenii tăi, în răzbunări şi aroganţe. Dacă nu înveţi să te bucuri de acest minunat cadou dat de Creator numit viaţă înseamnă că faci umbră degeaba pământului. Ori asta, pe plan estetic, e de două ori mai periculos decât traficantul de carne vie care a pus mâna pe un set nou de prospături. Vorba aia: somnul raţiunii nu naşte nimic. Ori asta e mai îngrozitor decât orice monstru”. Golul istoric dintre el şi concetăţenii lui continuă, se înţelege, a se întinde de la sine. Indiferent de vremuri.