Revederea

     O întâlnise pe Ramona prin preajma parcului, intrarea din sud. N-o mai văzuse pe vară-sa de ceva vreme. “Un car de ani”, comentase el surâzând asemeni unui eu liric eminescian şocat de tinereţea veşnică a interlocutorului. “Cum mai trece vremea!”, continuase. “Azi eşti, mâine nu mai eşti. După aceea te întrebi cum de n-ai băgat de seamă unde s-a cărăbănit atâta amar de vreme, după aia te încearcă un ocean de frustrări pe tema asta, gen de ce nu te-a tras şi pe tine cineva de mânecă cu referire la ireversibilitatea măriei-sale Timpul dar deja e prea târziu: eşti la doi metri sub pământ şi deasupra n-a mai rămas din tine decât o veşnică pomenire de care unii îşi mai aduc aminte din Crăciun în Paşte. Dacă îşi mai aduc aminte.”

     Ramona îl ascultase cu seriozitate dar când el terminase de perorat îl întrebase, suavă, despre “ce-a mai făcut în ultima vreme, cum o mai duce cu sănătatea, cu dragostea, de ce nu?, hi-hiii!?”. Şi cică “da, nu se mai văzuseră de un car ani dar patru ani sunt totuşi puţini ani; cât o generaţie de elevi la liceu! Nu!?” 

     După aceea îl luă de braţ şi-l invită la ea acasă. La noua ei casă. Nu de alta dar încă simţea nevoia să se laude cu noua ei achiziţie. Tudor, deşi nu avea nimic în program (şi prea puţin în comun cu verişoara asta a lui extravagantă, excentrică, deloc devreme acasă dar cu care, paradoxal, se putea întinde la o vorbă-două, nu lipsite de farmecul profunzimii, când te aşteptai mai puţin), o urmă totuşi. 

     În intersecţia din faţa lor o furgonetă de pâine (şoferul era un mascul d-ăsta feroce, grăbit, privire de şef de galerie furios că echipa sa a pierdut la scor ruşinos în faţa unei anonime) claxona de zor o gărgăriţă de un cenuşiu fosforescent la volanul căreia o brunetă cu ochelari şi agăţându-se de telefonul smart din palma-i dreaptă de parcă de acolo ar fi venit salvarea, rămăsese pierdută în spaţiu, neînţelegând cui trebuie să dea prioritate.

     - Coboram şi eu scara când, brusc, mă abordă o babă, începu Tudor, în vreme ce Ramona nu se putuse abţine să nu se gândească dacă făcuse bine că se vopsise roşcat, dacă noua sa coafură realmente o prindea sau dacă prietena ei chiar spusese adevărul când îi declarase că are o siluetă de invidiat. Mai exact: vecina de la trei, evidenţie Tudor intuind că verişoară-sa sa fuge, iarăşi, cu mintea prin tot felul de coclauri. 

     În alte condiţii s-ar fi oprit din vorbit. Ura să constate că persoana căreia îi explică treburi din viaţa personală, fie ele şi treburi banale, e cu mintea în altă parte. Acum însă, date fiind împrejurările, continuă călcându-şi pe inimă: 

     - A deschis vecina uşa cu o viteză uluitoare pentru vârsta ei. Odată m-a izbit un curent de parcă ar fi zburat un avion pe lângă mine. Apoi nici mai mult nici mai puţin: să vin să-i montez şi ei masa. Am rămas siderat: de unde până unde eu şi montatul? Apoi mi-am zis că vecina ori delirează ori, vederea jucându-i feste, mă confunda. Nu vă supăraţi, zic, cine v-a spus dumneavoastră că aş monta ceva? Am faţă de monteur? Aşa am luat-o, cu pluralul politeţii, deşi, la firele de mustăcioară ce i se tot agitau pe buza superioară, apelativul „babo” ar fi fost mai potrivit. N-a înţeles faza cu „monteurul”. Mi-a spus în schimb ceva despre cum geaca mea arăta exact ca geaca persoanelor care îi aranjaseră lu’ madam Aneta, vecina de alături, săptămâna trecută biblioteca.

     - Nu mi s-a întâmplat vreodată să fiu confundată cu altcineva, spuse Ramona uşor absentă. Cum e? Bănuiesc că trebuie să fie fascinant, nu?

     Tudor se uită mai cu luare aminte la vară-sa pândind semnele ce ar fi dat-o de gol că-l ironizează dar cum nu zări niciunul continuă ca o sonată de Beethoven cântată sub clară de lună într-un cartier muncitoresc:

     - Te simţi popular. Într-o primă fază. După aceea, dacă ţi se reiterează des, ajungi să te întrebi dacă nu cumva ai o mutră banală. Şi dacă da de ce tocmai tu? Altuia nu i se putea întâmpla? 

     Cum ea dădu să comenteze el i-o luă înainte:

     - În primul rând că nu aveam geacă ci vestă. Purtată peste o cămaşă. În al doilea rând: aveam şi o geantă. Poate freza mea teşită s-o fi indus în eroare că-n rest nu aveam nimic din muncitorii ăia de care pomenise ea. Mă pufnise în cele din urmă un râs, ca pe tine acum, de nu mă mai puteam opri. Râdeam pe interior că-n exterior eram de o seriozitate morbidă. Să fii confundat cu un lucrător de la Dedeman! Noaptea minţii!

     - Ai ceva cu băieţii de la Dedeman?, întrebă Ramona căutând, în acelaşi timp, ceva prin poşeta-i. Cine nu te-ar cunoaşte aşa ar zice. Te crezi deasupra altora. Regulile sistemului nu ţi se aplică. 

     Tudor o privi lung, ferm convins că Ramona îşi descoperise, în toţi aceşti ani în care nu se mai văzuseră, simpatii printre cei aflaţi în rândul poporului. Ea care altădată mergea la concerte simfonice, la muzee şi galerii de artă cu acelaşi firesc cu care unii ronţăie şi ei un covrig dimineaţa la prima oră în staţia de autobuz/tramvai. 

     - O fază trasă de păr, adăugă ea. Eşti sigur că n-ai inventat nimic? Sună, aşa, spusă doar ca să te binedispună.

     Trecură clipe bune până să-i răspundă. În timp ce se deplasau îi abordă una, Magda, prietenă cu Ramona. Magda Avramescu, o băieţoasă tunsă scurt (cărare pe dreapta), cu geacă de piele, atitudine amintind de un şmecheraş de cartier ieşit la agăţat şi mirosind a parfum tare, masculin. Magda se văzuse cu Ramona nu mai departe de weekendul trecut dar vorbea acum cu ea de parcă n-ar mai văzut-o de cel puţin un deceniu. Şi mai era ceva în atitudinea băieţoasei ăsteia (imitând, la limita ridicolului, comportamentul masculin) care te punea pe gânduri; ceva care nu-ţi dădea pace, te rodea pe interior. Ceva cu atât mai enervant cu cât nu ştiai de unde să-l iei. Acest ceva însă continua să stagneze acolo, în sufletu-ţi, parcă de-abia aşteptând să ţi-l întoarcă pe dos.

     Discuţia dintre cele două fu atât de încărcată de clişee încât Tudor îşi aminti brusc de Corina, pe atunci studentă (ultimul an la Arte Plastice) de un nonconformism sălbatic. Îi declarase în nenumărate rânduri că dacă s-ar apuca mâine să noteze de câte ori a dat cu „bună ziua” şi „bună dimineaţa” ar umple rapid un roman de 1000 de pagini. Ocazie cu care Tudor râse. Zgomotos. Magda crezu că Tudor se amuză pe seama vorbelor ei – nişte glumiţe de şcoală profesională – şi-i aruncă o privire intimă. Imun la astfel de tertipuri, Tudor se simţi pătruns doar de un acut sentiment de penibil. Şi izbucni într-un al doilea râs. Sincopat. Colorat cu grohăieli mici. Atunci vară-sa râse şi ea, amuzată de râsul lui. Chestiunea îi provocă lui Tudor un superrâs. Râseră toţi trei, ca nişte electrocutaţi, minute bune.

     - Mi-e greu să mă pronunţ, spuse el reluând discuţia după ce Magda se evaporă din peisaj lăsând în urmă o dâră de parfum tare. 

     - La ce să te pronunţi?, făcu Magda ca deranjată dintr-o activitate plăcută dar uşor plictisitoare. Scuză-mă, n-am fost atentă. 

     - Mă întrebaseşi dacă faza cu babonetul a fost inventată, zise Tudor reţinându-şi cu greu iritarea. 

     - Da, exact. Aşa e. Ei bine? Ce verdict dai?, făcu Magda surâzându-i galeşă.

     - N-auzi? Mi-e greu să mă pronunţ, reintră el în rol alintându-se.

     - Totuşi... Nu pricep: de ce te ascunzi? Mai ales de mine, nu-l slăbi ea privindu-l pe sub gene.

     - Poate că am inventat-o, cedă el într-un final.

     - M-ai minţit, deci. Ştiam eu. Eşti un scump. Ţi-aş zice că ai o problemă la căpuţ, un început de schizoidism dacă nu ţi-e cu supărare, dar mi-e teamă că ai să-mi spui că nu-ţi prea pasă. 

     “Schizoidism, auzi tu aberaţie, gândi Tudor perplex. Şi nu orice fel de schizoidism, chiar începutul. Cum naiba o fi arătând finalul?” 

     Puse stranietatea replicii Ramonei pe seama trecutului ei - ştia de la unchiul Răzvan că vară-sa fusese internată, pentru câteva luni, la nebuni; un episod implicând nu-ş’ ce depresie amoroasă - iar deplasarea lor continuă. Ea ţinându-l de braţ cu aer de logodnică fericită, el păşind cu un amestec de dorul lelii şi curiozitatea vizionării unui apartament de lux. 

     - Nu te-am minţit, tu. Am fabulat. E cu totul altceva, rosti el cu glas tare. 

     Castanii îşi scuturau podoaba. Mirosea a tulburel. Studenţi grăbiţi, cu privirea aia a lor dezvăluind o viaţă sufocată (încă) de ravagiile hormonale, se strecurau pe arterele oraşului, îmbâcsindu-le.

     - Spune-mi: cât totuşi din povestea ta ai inventat? Sunt curioasă, tu! 

     - Nu simt nevoia să ţi-o spun, scumpă verişoară. Imaginează-ţi şi singură. 

     Înaintea lor, undeva pe dreapta, se împreunau două cotarle. Ambele cu limba scoasă. Le secondau alte două, tot cu limba scoasă, şi una mică, o potăiţă cu blana făcută harcea-parcea, care tot amuşina împreunarea primelor două cu nări fremătătoare. 

     - Nesuferitule! Nu te prinde deloc când eşti aşa, spuse ea mai mult ca să nu tacă.

     - Ţi-am spus-o de un milion de ori: nu dau doi bani pe ce mă prinde sau ar trebui să mă prindă. Nu am această abilitate de a mă conforma uzanţelor. Uzanţele miros a latrină. Mă interesează mierea esenţelor. 

     În faţa scării blocului, pe laterală, lângă interfon, sta mânjită cu un fel de grafiti de culoare maronie următoarea inscripţie: “adi vâna, clanul sabie, f*t bine”. Urma o adresă de email terminată cu “ro” şi începută cu “viagros”. “Sî”-ul arăta scurs, de parcă persoanei care ar fi desenat-o i-ar fi ars careva una peste mâna cu care executa artistica imagine. 

     - Nu era ieri, preciză Ramona de parcă i-ar fi ghicit gândurile. A apărut peste noapte. 

     - Şi nu aveţi camere de luat vederi? Vă uitaţi peste înregistrări şi...

     Ramona îi aruncă o ocheadă scandalizată: 

     - Auzi, aici suntem la... porţile orientului, tu, nu în America. 

     Tudor rămase cu gura căscată. Nu se aşteptase să audă o astfel de sintagmă tocmai din gura verişoarei sale, o bogătană care dacă rămânea cu 500 de lei în cont începea să intre în panică - dar uluirea momentului îl blocă. Definitiv. De la etaj cobora un mustăcios cu priviri pierdute în spaţiu şi care ţinea în braţe un caniche cu urechi deosebit de lungi. Îl ţinea ca şi când ar fi ţinut un copil în braţe. Proaspăt ieşit din operaţie. Ramona îi dădu politicos “bună ziua”, mustăciosul bolborosi ceva binoclând către Tudor nişte ochi mari, speriaţi de bombe.În scara blocului mirosea greţos a mâncăruri. În lift aromele se preschimbară brutal: canal proaspăt dezafectat. La etajul şase puţea a scândură udă de-ţi muta nasul din loc. Din fundul palierului se târî spre ei un moşulete cu fes (fesul se termina cu un ciucure roz, pufos) care arăta ca şi când ar fi stat de vorbă cu amicii săi imaginari. Arătarea nu ciucurele.

     - Fost profesor universitar, lămuri Ramona după ce arătarea se topi în lift. Umblă vorba pe aici că a turnat la Secu la greu. Acum, dacă-l întrebi, e “de dreapta”. Convins sută-n mie. 

     Când Ramona deschise uşa apartamentului iar din sufragerie apăru o “ea” drapată într-o rochie de seară cu imprimeuri florale. Tudor îngheţă: Corina. Găsi totuşi puterea să n-o arate, ba chiar  surâse. Cordial. Pictoriţa cea nonconformistă îl privi de parcă atunci îl observa pentru prima dată după care, Ramona revenind lângă ea după ce-şi lăsase pantofii sub biblioteca de pe hol, îi arse o sărutare de zile mari. Pe gură. 

     - Ei, cum e?, întrebă Ramona aruncând Corinei o privire languroasă dar vorbind, de fapt, cu Tudor. Îţi place noua mea achiziţie? 

     Tudor înţelese că “achiziţia” o implica şi pe pictoriţă. Sau, mai ales, pe ea. Era oricum ceva straniu în comportamentul Corinei, gândi Tudor: ori ştia foarte bine să joace teatru ori chiar nu-l mai cunoştea. Varianta a doua, din fericire, i se confirmă în momentul în care vară-sa începu să-i detalieze, aşa, pe scurt, despre cum “după teribilul accident” viaţa i se schimbase în bine, Corina fiind ca o rază luminoasă în destinul ei deşi ar fi trebuit să fie invers ţinând cont că lovitura la cap de care suferise pictoriţa aproape o aruncase pe lumea cealaltă. 

     - Ne ştim de undeva?, făcu ea privindu-l pe Tudor şi de parcă ar fi intuit ceva din privirea acestuia. 

     - De obicei cu asta începeam când mergeam la agăţat, hă-hăăă, minţi Tudor spontan.

     Corina se strădui şi ea să zâmbească. 

     - Dar nu, nu ne cunoaştem, dragă. Habar nu am cine eşti. Tudor, se recomandă el. 

     După care discuţia alunecă, din nou, pe o pantă atât de plină de clişee încât Tudor gândi, la finalul ei, că trebuie să se documenteze mai bine în privinţa termenului “kitsch”. Un masterat în kitsch n-ar strica. 

     Cât priveşte apartamentul cel nou al Ramonei lucrurile arătau cât se poate de convenţional. Un fel de “aceiaşi Mărie cu altă pălărie”. Dar, ca să nu se simtă nimeni jignit, Tudor declarase fără să-şi ascundă entuziasmul că “totul arăta super”.