1.
- De unde ştii tu că Dincolo e ceva? Poate nu e nimic. Ce, s-a întors
cineva de acolo să ne spună?
Iată o întorsătură conversaţională demnă de cascadorii râsului: cel care
aruncase în eter fabuloasa asta întrebare retorică (cu atât mai fabuloasă
cu cât are la activ o prodigioasă carieră a convingerii despre minciuna legată
de existenţa Lui) stârnise discuţia pornind, culmea, de la momentele de
epifanie religioasă pe care le poate avea cineva. Desigur, când
se aşteaptă mai puţin.
Doar urcau spre mânăstire, nu?
Celălalt, aţâţat, îl luase, la început, în zeflemea pe dumnealui
spiritualul apoi începuse a-i demonstra (ştiinţific?) cum Omul L-a inventat pe
Dumnezeu nu invers. Din tot soiul de raţiuni. Unele mai neortodoxe ca altele. Unii au mers până-ntr-acolo încât au afirmat că pământenii, dacă nu sunt rodul
unui experiment extraterestru creat din curiozitate, atunci cu siguranţă sunt
rodul unui experiment extraterestru ce a mers extrem de prost.
- Uite-te şi tu: ni s-a dat capacitatea de a crea opere de artă ce străpung
vălul timpului dar istoria noastră, de pe vremea egiptenilor şi până azi, e
plină de războaie, de crime împotriva umanităţii şi de tot felul de alte
atrocităţi, comentă el în timp ce liniştea dintre copacii aceia străpungând
aerul tare al muntelui asemeni unor suliţi din vechiul Babibilon putea fi tăiată cu cuţitul.
Între timp, panta drumului crescuse parcă şi mai mult. Cei doi se pomeniră
răsuflând din greu. Mirosea îmbietor a brad deşi zona nu era împânzită decât de
arbori obişnuiţi– stejari, fagi, ceva brazi.
- Mie unul îmi convine să ştiu că nu e nimic Dincolo, zise Cezar, pe numele
lui de familie Zamfir şi care, cu tenul lui uşor măsliniu, da impresia că are
ceva exotic în el deşi, în realitate, un străbunic de-al lui (cel din partea
maică-sii, pare-mi-se) fusese nimic altceva decât un banal rrom. Ştii de ce,
nu? Parcă ţi-am mai spus-o.
- Habar n-am, replică automat Eusebiu Alin. Poate. Sincer? Nu mai ştiu. Ia
luminează-mă.
Eusebiu Alin (Sanaploianu pe numele lui de familie; de al său nume făcuse
haz în anii săi de gimnaziu profesoara lui de Educaţie Fizică şi Sport, o
oarecare Aneta Gheorghe, pe motiv că „sana e bun în cazul curelor de slăbire”;
pe atunci rubicondul Eusebiu era certat cu imaginea unei persoane suple) avea prostul obicei, uneori, de a nu da importanţă vorbelor altora
decât în măsura în care acestea aveau legătură cu el, personal. Acum,
bineînţeles, se prefăcu a-l asculta cu interes pe Cezar.
- Dacă Dincolo nu e nimic înseamnă că sunt egal, prin moarte, cu toţi milionarii şi miliardarii lumii.
Cezar rostise clar şi fără grabă enunţul dar tocmai din cauza asta sunase
de parcă ar fi rostit-o pe un repede-înainte zis într-o piaţă aglomerată.
Eusebiu trase adânc aer în piept. De după un copac cu un trunchi de o
grosime considerabilă îl pândeau razele unui soare jucăuş. Liniştea pădurii ce
însoţea drumul aducea înspre ei ecouri ale oraşului din vale asemeni unor zvonuri
de poveste uitate în negura timpului. Dacă în secunda aia pădurea, prinzând
glas, s-ar fi apucat să-ţi vorbească pe Eusebiu nu l-ar fi surprins cu nimic fenomenul.
- E şi ăsta un punct de vedere, dădu Eusebiu drumul unei replici venită
spontan pe ţeava conştiinţei. Original dar totuşi punct de vedere. Mda, aşa,
concluzionă el cu aer pedagogic.
- Şi încă ce punct, clocoti Cezar care nu arăta că sesizase stupidul joc de
rol al celuilalt.
- Vrea să spună că-l încearcă frustrarea pentru că se vede murind sărac.
Asta era Lavinia Denisa, născută Constantin, devenită pentru doi ani Doru
apoi, după o pauză de numai opt luni, pentru alţi trei ani, Florinescu. În
prezent, revenită la Constantin, considera căsătoria un concept învechit, de-a
dreptul barbar în care femeia nu e lăsată să-şi descopere adevăratul potenţial.
- Ia te uită la el ce privire-mi aruncă, spuse Lavinia aranjându-şi pletele
de parcă ar fi ieşit din dormitor după câteva ore sălbatice. Mai rămâne să m-acuzi
că am tras cu urechea.
Cezar nu comentă din punct de vedere verbal. În privinţa ochilor lucrurile
stătură cu totul altfel. Oh, cum mai stătură.
- Are muntele ăsta o acustică de te bagă în sperieţi, dădu ea, serafică,
raportul.
Eusebiu avea o nelămurire mare:
- Râpă în stânga, creastă cât casa în dreapta, făcu el nu fără să-şi
ascundă un feeling răutăcios, unde naiba ţi-ai făcut nevoile, soro? Te-ai teleportat
la cabană şi apoi te-ai reteleportat aici?
- Unele lucruri trebuie să rămână secrete, dragule. Distrugi misterul şi
nu-i frumos. Dom’ profesor aici de faţă ţi-o poate confirma.
Cezar predase „româna” vreme de doisprezece ani la un liceu teoretic, apoi,
în al treisprezecelea său an de carieră didactică, îşi dăduse demisia. Nu brusc
ci undeva pe la mijlocul anului. Premeditat. În prezent era curator de casă memorială şi, când îl mai pălea cheful, lucra la un roman heroic-fantasy.
- Să ce să confirm?, se nelămuri Cezar căruia apelativul „dom profesor” i
se păru dintr-odată ca o poreclă de care-ţi aminteşti subit şi de care
nu poţi decât să zâmbeşti indulgent deşi atunci când erai poreclit vedeai verde
în faţa ochilor şi te considerai o victimă a destinului.
- Chestia cu misterul care nu trebuie distrus, zise Lavinia cu aer
şcolăresc. Cine o spunea? Arghezi, nu?
- Nu, Blaga. Poetul filosof.
- Blaga? Eşti sigur?
- Deloc, declară academic Cezar după câteva secunde de gândire, chipurile,
profundă. A fost o speculaţie ordinară.
Lavinia nu ştiu dacă să-i dea crezare fostului profesor sau să-l ia şi ea
peste picior. Iar un al doilea motiv pentru care ezitase se lega de faptul că
luase la „română”, la examenul maturităţii, nota minimă de trecere.
- Revenind de unde am plecat, spuse Cezar luând cu asalt drumul înclinat şi
extrem de îngust ce ducea spre mânăstirea din vârful dealului. Unii preferă să creadă că Dincolo nu e decât un mare nimic pentru că le e mai comod aşa. Bunicul meu avea o vorbă: când ai ajuns la doi metri sub pământ acolo ai rămas. Sincer să fiu: îi dau dreptate. De sub pământ s-a terminat cu stresu'. Din groapă nu mai trebuie să dai nimănui
socoteală pentru viaţa pe care ai avut-o. Fie că eşti regretat sau urât după ce
ai dat colţul, chestiile astea nu te ajută cu nimic, başca să te reîntorci
printre cei vii.
- Mai ai dintr-astea?
- Şi încă cum! Li se spune clişee. Sau stereotipizări. Trebuşoare adânc
înrădăcinate în mentalul colectiv. Şi izvorâte din frica de moarte. Dar dacă,
în fine, tu, ateu convins te simţi inconfortabil iaca tac.
- Nu sunt ateu convins, de unde ai mai scos şi inepţia asta? Cred dar nu în
povestea aia cu Adam făcut din ţărână, Eva făcută din coasta lui Adam, Satana
care la origini era un înger şi Dumnezeu care există dintotdeauna. Asta-i
poveste pentru persoane care pot fi uşor manipulabile. Mergea pe vremea
obscurantismului medieval. În secolul douăzeci şi unu, era microcipului, a
virtualului şi a informaţiei aflată la un click distanţă nu mai merge.
- Nu-i aşa?, izbucni Cezar ca şi când s-ar fi aşteptat la o astfel de
replică. Fabulos: omul medieval punea totul, mai ales grozăvia calamităţilor
naturale, pe seama intervenţiei divine care atrăgea astfel atenţia asupra naturii
noastre găunoase, azi, omul gadgeturilor smart, vorbeşte despre americani şi
maşinile lor infernale cu care controlează vremea, mareele şi cutremurele. Şi e
mai nefericit, spiritual vorbind, ca niciodată.
- Se numeşte evoluţie, omule. Fie că-ţi place sau nu.
- Aşa-ţi place ţie s-o numeşti. Eu unul o numesc involuţie. Nu neg rolul tehnologiei
în viaţa noastră dar nu uita că tehnologia e doar o unealtă. De care trebuie să
ştii cum să te foloseşti nu să devii sclavul ei.
- Cred că ar trebui să stăm de vorbă cu omuleţii mici şi verzi, zise
Lavinia ca un ecou întors dintr-o peşteră crezută de către lumea astupată
definitiv. Ei, în calitatea lor de civilizaţie superioară, ne-ar putea lămuri cel
mai bine cu privire la dilema asta.
- Vrei să spui că extratereştrii sunt analfabeţi?
- Vreau să spun că aş fi curioasă s-o aflu: îşi au oare şi
ei, aşa superiori cum îi tot considerăm doar pentru că navighează intergalactic,
un Shakespeare al lor, un Nobel pentru literatură, vreo „Divină Comedie” sau te
pomeneşti că au trecut de mii de ani la nivelul următor, cel în care, ştiu şi
eu, nu mai au nevoie de ficţiunea literară pentru a-şi îmbogăţi vocabularul
întrucât au descoperit cum îşi pot folosi creierul în proporţie de peste
nouăzeci la sută!?
Aerul pădurii devenise dintr-odată de o claritate înspăimântătoare. Dacă-l
trăgeai adânc în piept te puteai simţi ca şi când te-ai fi aflat pe o creastă
himalayană. Venea de undeva un sunet ca de cascadă Niagara rostogolindu-se de
la înălţimi ameţitoare. Sunetul se repercuta pretutindeni ca disipat de un
ventilator gigantic. Cu toate astea acustica discuţiilor dintre cei trei părea
că se desfăşoară într-o debara.
- Exact ce ziceam şi eu ceva mai devreme: să crezi în Dumnezeu, acela al
creştinismului desigur, că în altă parte nu mă interesează cum stau lucrurile,
înseamnă nu să-ţi spui speranţele în cine ştie ce energie ce bâzâie infinitezimal
prin cine ştie ce fundătură a universului, înseamnă să crezi şi în poveştile
alea bune de manipulat pe vremea obscurantismului medieval. Aici e buba
noastră, a acelora care-L urmează pe Cel sacrificat pe cruce. Ne place să
credem doar în ce ne convine. Şi mai ales cum ne convine. Evreul, musulmanul
sau budhistul n-au astfel de dileme. Mahomed şi Budha au fost doar oameni, nu-i
leagă nimic de ideea de mormânt gol iar toată suflarea islamico-budhistă
cunoaşte treaba asta. Divinitatea noastră e cea mai batjocorită. După două mii
de ani de când Fiul a mântuit lumea prin miracolul Învierii încă există
suficiente voci, aşa, ca tine, de exemplu, pentru care totul nu e decât o
invenţie manipulatorie.
2.
În incinta mânăstirii dădură peste fratele Sofronie, pe numele său de
mirean Mario Dragoş Apostolescu, care, afişând un zâmbet larg şi încăpător
precum cineva care a avut privilegiul să audă foşnirea mătăsoasă a cetelor de
îngeri din Paradis, îi pofti la el în chilie. Cei trei fură serviţi cu
biscuiţi, suc şi covrigei. Biscuiţii nu erau dintr-aceia cu lapte întrucât nu
se ieşise încă din post. Până la Înviere mai erau patru zile.
Sofronie, o mai veche cunoştinţă de-a lui Cezar, luase subit calea
mânăstirii, după ce vreme de mai bine de trei din cei patru ani ai Facultăţii
de Drept pendulase între creştinul ce ţine toate posturile şi seducătorul care
nu iartă nimic. Până în clipa de faţă niciunul din foştii lui prieteni nu
aflase nimic despre ce-l îndemnase cu adevărat pe studentul Apostolescu,
obsedat încă din gimnaziu să devină judecător la Înalta Curte, să se decidă
pentru o astfel de cale. Foştilor lui amici din viaţa sa laică (atâţi câţi mai
rămăseseră de-l vizitau în acest lăcaş aruncat de Dumnezeu pe vârf de deal
împădurit şi unde de abia puteai ajunge cu maşina personală) Apostolescu le
servise pe tema asta diverse clişee. Unele cusute cu aţă albă, altele ca luate
pur şi simplu din cine ştie ce traducere cu picioarele a unui best-seller
siropos.
- Explicaţii ale comportametului uman prin raportare la viaţa sexuală? De
ce nu?, perora Sofronie, aprins. Freud e încă de actualitate. Nu doar faptele
şi vorbele unor nonconformişti pot fi explicate în felul ăsta, chiar vorbele şi
faptele unora care stau cuminţi în banca lor îşi găsesc explicaţie în neîmplinirile
şi frustările sexuale. Sau, hm, mai ales ale unora ca ei.
Sofronie rămase ca izbit în moalele capului din pricina revelaţiei avute.
După trei secunde reluă însă ca şi când un cetăţean ar fi comunicat, la o
nuntă, despre faptul că peste nu mai mult de o oră urmează să aibă loc intrarea
în codul roşu de vânt anunţat încă de acum o săptămână de băieţii de la Meteo.
- Că toate astea vin, la rândul lor, din lipsa armoniei cu propria ta
persoană, başca absenţa Esteticului şi Spiritualului, e o cu totul altă mâncare
de peşte. Aia care cu adevărat contează, adăugă fratele Sofronie făcându-le
complice cu ochiul celor trei.
Cezar îşi coloră chipul cu un zâmbet ce se vroia politicos dar îi ieşi ceva
aducând cu al unei persoane constipate. Eusebiu îşi dădu brusc seama despre ce
era vorba în filmul acela science fiction vizionat acum trei seri – propagandă
americană despre cât de inteligenţi sunt ei, neamul lui unchiu’ sem, şi cât de luzări
sunt ceilalţi, europenii în primul rând! – pe câtă vreme Lavinia lua în calcul
dacă s-o tulească pe uşă afară fără niciun avertisment sau să găsească o scuză
pentru a o tuli afară.
-...trăirea instinctuală, exact, îl auzi ea pe fratele Sofronie de parcă
acesta ar fi vorbit, fără microfon, de undeva din fundul sălii, iar cuvintele
ajunseseră totuşi la ea printr-o minune greu de explicatştiinţific. Carnea e trăire instinctuală. Aţâţată
mereu de noi şi noi tentaţii. Le dai curs se cheamă că eşti sclavul instinctelor.
Da’ există, să ştiţi, şi un revers al medaliei: nu cumva confundăm Iubirea cu
satisfacerea nevoii sexuale? Hm, v-aţi gândit la asta? Ce părere aveţi? Confundăm
puritatea acestui sentiment inegalabil cu un biet instinct. Mă rog, nu e chiar
„biet”, e ditamai sursa prin care Păcatul îşi face de cap cu sufletele noastre,
dar aţi prins, sper, ideea.
Eusebiu avu o vagă idee despre „idee”, Lavinia prindea avioane iar Cezar nu
se putu abţine să nu se gândească la un anumit tip de iubire (a fraţilor de
pretutindeni) care, asemeni lui Sofronie, rămaşi izolaţi la dracu-n praznic, se
uită într-o bună zi unul la altul mai altfel. Mai pe dos. Despre această idee
ar fi comentat el una fratelui Sofronie dar dacă n-o făcu fu pentru că ajunsese
să considere subiectul „fumat”.
3.
Reîntorşi acasă, după ce petrecerea pascală mult dorită, planificată şi
gândită încă de pe vremea Crăciunului se soldase cu bucate tradiţionale (din
carne de miel) ce picaseră greu, făcându-i pe cei trei să se simtă de parcă ar
fi înghiţit bolovani, Cezar, Eusebiu şi Lavinia se certară. La cuţite.
Punctul de plecare? Naiba ştie. Din câte am putut pricepe, originea
scandalului a fost, ca de obicei, o chestiune banală. Învecinată cu
instinctualitatea a mai crasă.
Buni prieteni până în acel moment (se ştiau de pe băncile facultăţii) nu-şi
mai vorbiră luni bune începând din clipa aia. Peste aproximativ un şi câteva
luni Cezar o zbughi din ţară în speranţa unei vieţi mai bune. Lavinia, în tot
acest timp, se mai revăzuse sporadic cu Eusebiu, ba pe lângă catedrala
mitropolitană, ba cu ocazia nu mai ştiu cărui târg de carte.
În cele din urmă, cum se întâmplă de altfel în astfel de cazuri, cei doi
ajunseră la concluzia că viaţa fiind prea scurtă pentru a ţi-o trăi animat de
uri mărunte se cheamă că eşti prost făcut grămadă dacă te încăpăţânezi în
orgoliu-ţi. Aşa că se împăcară. Evenimentul, soldat cu îmbrăţişări şi lacrimi,
aşa, ca-ntre prieteni care nu s-au văzut demult, a avut loc la o zi după ştirea
aia teribilă cu atentatul dintr-un aeroport francez, atentat unde, printre
victime, s-au aflat şi români care fie se întorceau în ţară, de sărbători, fie
călătoreau în interes de afaceri.
- Şi când te gândeşti că am refuzat în ultimul moment să ajung acolo,
concluzionă Eusebiu.
Ar mai fi vrut să adauge ceva dar îşi înnăbuşi opinia fix în ultima clipă.
Mde, Cezar nu fusese atât de norocos. Îşi pusese în gând să revină în ţara
natală pentru a reînnonda relaţiile cu amicii săi de facultate şi luase primul
avion pe care-i căzuseră ochii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.