Renunţarea

    - Mde, ce să zic, cunoşti oamenii, nu?, întrebă el retoric. Cum ar veni, îi citeşti, simţi nevoia să adauge, pe un ton nu lipsit de o uşoară pedegogie condescendentă.

     În subsidiar, altfel spus într-un buzunar uitat al minţii, nu avu cum să nu surâdă, parţial ironic, parţial melancolic, amintindu-şi de o întreagă teorie a lui „poker face” şi de ce te ajută asta cel mai mult în viaţă, mai mult decât orice altă hârtie şi orice alte cunoştinţe dobândite în ani grei de studiu. Toeria, mai exact discuţiile iscate în marginea ei, merseseră până noaptea târziu, când nu-i mai acompaniau decât nişte pisoi (se jucau în preajma lor ca băgaţi în priză) şi vag câte o maşină alunecând grăbită în noaptea înstelată. Se plecase de la care ar fi modalităţile cele mai sigure (a.k.a. legale) de a face bani într-un timp scurt şi de a te putea bucura de ei şi se ajunsese la faptul că singura modalitate prin care (măcar) apuci succesul de un picior este să te pricepi la a citi oamenii. De a-ţi da seama de caracterul lor (puncte tari, puncte slabe) dintr-o discuţie, de, să zicem, 30 de minute. Ca la poker unde nu câştigi doar respectând regulile jocului cât mai ales dacă eşti capabil să distingi minciuna de adevăr din reacţiile partenerilor de la masa de joc. 

     Amuzamentul discuţiei ce se prelungise până tîrziu în noaptea înstelată se lega de faptul că persoana care teoretizase treaba cu „poker face” era o fire cam alunecoasă. Gurile rele ar numi-o manipulatoare dar, na, câte nu zic gurile rele. Alunecoasă pentru că la ea graniţa dintre a fi laş, oportun, radical, revoluţionar, cârcotaş sau incisiv de critic era una extrem de fragilă. Practic, se amestecau toate într-un ghiveci cu gust reprobabil. Sau cu gustul pe care ţi-l lasă cineva la care ţii dar care îţi declară că bei prea mult iar dacă vei paraliza de la băutură (s-au văzut cazuri) calea ta va fi azilul de bătrâni. Gen „n-o să-ţi pun eu ţie pampersul, acum la bătrâneţe, doar pentru că n-ai fost în stare, când erai tânăr, să te abţii. Să ţi-l pună îngrijitoarele alea, că d-aia sunt plătite – să strângă şi să spele rahatul după toţi rataţii şi paralizaţii”. 

     - Din câte îmi amintesc, Silviule, n-am fost ironic cu tine aşa că nu văd de ce eşti tu cu mine acum, reveni celălalt ca un computer rebăgat în priză. 

     - N-ai fost ironic în ultima vreme... 

     - Aha! Şi acum ce faci: îmi întorci favorul nu? Lasă-mă să-ţi amintesc: nu eşti tu acela care susţinea... pardon, suţine... că n-ai murit... aşaaa... că răzbunarea e arma prostului? 

     - Bună asta: „n-am murit”. Mai ştii, poate stai de vorbă cu un zombie, măi dragă Dragoşule, aruncă Silviu. 

     Apoi de parcă i-ar fi făcut cu ochiul, într-o „dizgraţioasă etalare a complicităţii masculine”, după cum ar da verdictul despre adevărata fire a bărbaţilor, la un pahar de bârfă, femei frustrate sexual: 

     - Hai, mă, c-am glumit, ce naiba! Făcui şi eu o glumiţă şi tu hop cu ce-ţi place mai mult: despicarea firului în patru. 

     Din biserică răbufni dintr-o dată glasul părintelui ca şi când ar fi fost acolo, lângă ei, nu înăuntru, preocupat să perforeze... îmi cer scuze, preocupat să performeze unirea de bună voie şi nesiluită de nimeni a două suflete pure, curate şi cu dragoste de viaţă. 

     - Să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, nu?, zise Dragoş ca şi când îi dădea perfectă dreptate lui Silviu. Ce atâta analiză! Relax! Mai răruţ că e mai drăguţ.

     - Ar fi o idee dacă şi simţi ceea ce... 

     - În asta se ascunde toată tragedia existenţei, continuă Dragoş. Gen: „bagă mizeria sub preş”. Nu comunicăm ca să nu deranjăm, să nu-l jignim pe cel de lângă noi că, na, cine ne dă dreptul? 

     Din partea celuilalt: linişte. 

     Dragoş subliniindu-şi fiecare enunţ arătând cu degetul ca un politician care, în discursul său electoral, face borş programul de guvernare al contracandidatului:      

     - Tot tu o susţineai, Silviule. Înverşunat. Până mai ieri. Zău dacă ai două atitudini la un loc. 

     - Iar la tine, Drăgoşel, contextul emoţional e problema. Ascultă, atoateştiutorule de caractere, cunoşti povestea celor doi? 

     - Care cei doi? 

     - Cum care? Hai că eşti tare în umorul ăsta involuntar, demenţa mă-sii de treabă! Adam şi Eva ăştia care-şi unesc azi destinele în faţa Domnului şi prin umilul rob al lui Doamne-Doamne, părintele Dobrescu, mare amator de decoraţiuni interioare de lux. Să-i vezi modesta-i casă: cazi pe spate încă de la intrare. Aşaaa... Despre ei e vorba. Vară-ta şi cu de acum bărbatul ei luat cu acte. Iar în scurt timp şi cu consimţământ spiritual. 

     - Ce să ştiu la ei? Viaţa lor personală? 

     - Da. O ştii? Asta te-am întrebat. 

     - Mai stau şi eu la o bârfă din când în când, recunosc, dar nu am tendinţe d-astea mahalagiste. 

     - Nu despre mahala e vorba... 

     - Nu, nu le cunosc viaţa personală şi, sincer să fiu, nici nu mă interesează. Iarăşi gestica aia a lui, cu arătătorul punctându-şi comunicarea. 

     - E a lor. De aceea îi şi spune „personală”, te-ai prins? Nu eşti prin nimic obligat să o expui celorlalţi. Ceilalţi n-au decât să facă supoziţii pe chestia asta până li s-o apleca. 

     - Te aprinzi şi tu ca o fată mare căreia i se zice un banc porcos în public. 

     - Ce-ţi mai place să bagi băţul prin gard! Asmuţi şi după aia o dai cotită. 

     În biserică începuse un „Isaia dănţuieşte” ameţit. Mirele avea încrustat pe chip un zâmbet ca de copil cu un coeficient redus de inteligenţă pus să privească măcelul din „Ziua Z” surprins de Spielberg în „Salvaţi soldatul Ryan”, mireasa privea uşor în gol, ba chiar cu o seriozitate de înmormântare, naşii se uitau când la preot, când la icoane de parcă ar fi aşteptat de acolo producerea unui miracol. 

     - Povestea e în felul următor: înainte de dumnealui, de ginerică, vară-ta a fost combinată cu un malac. Un oarecare Gică. Georgel, după prenumele lui buletinescoid. Ştiai? 

     - Ştiam de unu’ Răzvan... 

     - Partener de ocazie. 

     - Ce ocazie, neamule? Un an de zile – ocazie? 

     - Da. Ca să uite pa marea iubire a vieţii ei. Pe Gică.

     - De asta nu ştiam. 

     - Nu ţi-a spus? 

     - N-am instincte de mahalagiu. Sau ai uitat ce ziceam adineaori? Auzi, da’ tu de unde ştii? Ai tras-o de limbă sau cum? 

     - Ascultă: Gică trăia o frumoasă poveste de dragoste cu una a cărui nume îmi scapă şi acum: Ana, Ariadna, Adriana. Poveste frumoasă cu ghilimelele de rigoare. Convenţionalism. Urau certurile şi ideea de divorţ dar nu treceau două-trei luni fără să se certe, la cuţite, şi să prolifereze proorociri legate de cum o să i se năruie celuilalt viaţa după divorţ. Gică era, aşadar, la casa lui. Ducea gunoiul, întindea rufele, gătea, plătea utilităţile. În secret, se vedea cu amanta. Cu Georgiana de vară-ta. Nu dispun de toate informaţiile, pot doar să speculez, cert e un lucru: Gică a abandonat-o. Ceva nu i-a plăcut, în final, la ea. Ceva n-a mers. Nu ştiu ce, repet, pot doar să speculez şi chestia asta nu-mi prinde bine. A abandonat-o. Brusc. A tăiat-o în străinătate şi tăiat a rămas. Nu tu „îmi pare rău”, „ne vedem în altă viaţă”, nimic. D-aia s-a şi încurcat, cum spuneam, Georgiana cu sfrijitul ăla de Răzvan: să-l uite pe Gică. Oricum, era să facă o tâmpenie implicând automutilatrea din cauza lui. Ştii ce a salvat-o? Ai să râzi: potenţa sfrijitului. Bă, da’ ştii cum? La greu. Ce-ai văzut prin filmele pentru adulţi aşa era şi Răzvănel. Maşină de făcut amor. De altfel, insul nu se putea lăuda cu nimic altceva. Munte de mediocritate. Damian, pe de altă parte, Adamul, era în limbă după Mihaela. Cum cine e Mihaela? Nevasta lui Gică. Lui, Mihaela îi amitea de mama lui şi era fascinat de treaba asta, ea, într-un fel, era atrasă de fascinaţia lui. Vraja s-a dezumflat când ea a avut totuşi curajul să-i comunice de cum îşi descoperise şi-şi reprimase ani buni pasiunea pentru persoanele de acelaşi sex. Cică trăise cu el nopţi nebune dar, gata, aşa nu se mai putea. Nici bine nu-şi terminase confesiunea că în cameră îşi făcuse apariţia „el”. Ceva cu „iza”: Luiza, Eliza, Valiza. O tatuată musculoasă şi cercel în limbă. Nu l-a luat pe Damian la bătaie decât din priviri. A plecat ăsta din apartament năuc. Pe scări. Opt etaje. Ca să-şi revină din năuceală. Şi-a revenit, ce-i drept, dar după o săptămână de beţii crunte. 

     - Numai atât? După aşa o veste? 

     - Caracter puternic, ce să-i faci! Mai e lumea populată cu d-alde ei nu doar cu interlopi şi pierde-vară. Cred că de asta de altfel l-a şi luat vară-ta: i-a plăcut caracterul lui puternic. Mai rar aşa o femeie. Nu te supăra dar cred că încep să fac o pasiune pentru ea.

     Nunta decurse fără probleme. Nuntă desfăşurată după tot tipicul specific unei ţări ca a noastră care, la începutul secolului douăzeci, (vezi răscoala de la 1907) era majoritar rurală, venirea comuniştilor a permis ascensiunea din straturile obscure ale societăţii spre vârf a tuturor putorilor şi neisprăviţilor din vechiul regim iar după Revoluţie americănismele şi, în general vorbind, mentalitatea occidentală se amestecă sordid cu influenţele lumii slave – gen omul de acţiune, omul „planului”, omul faptelor şi al pragmatismului alături de omul habotnic, omul fatalist şi de cel care se salută cu „Doamne-ajută” dar nu ezită să-şi sape aproapele dacă interesele i-o cer. Şi, Doamne, cum ne mai dăm după interesul propriu, sacrificând „întoarcerea celuilalt obraz”. Amin! 

     La început, Damian învăţă să o iubească pe Georgiana de care, pe de altă parte, se simţea atras irezistibil (sau era „ireversibil”?) iar Georgiana învăţă să devină atrasă de Damianul de care îşi permisese a se îndrăgosti. 

     Pe urmă Damian ajunse la conculzia că totul în lume este despre sex cu excepţia sexului. Care e despre Putere. Pentru că, nu-i aşa?, sexul fără iubire e la fel de gol şi de ridicol ca iubirea fără sex. 

     Se ajunse până acolo încât Georgiana mima orgasmul iar Damian relaţia. La final, ea îşi puse în minte să-l schimbe el, reuşi dar nu-i mai plăcu de el. 

     Mirosind ceva, Silviu se băgă pe fir dar renunţă rapid când descoperi, în ciuda aparenţelor, o Georgiană cu grave complexe de inferioritate (practic, nu se iubea pe sine neam, se ura chiar dar găsea tot felul de ţapi ispăşitori pentru defectele ei), o femeie care folosea ca armă autovictimizarea şi pentru care bărbatul putea deveni interesant dacă manifesta doar abilităţi practice, intelectualii, se înţelege, fiind excluşi by default. 

     Sfârşit. 

     Dacă mai aflu ceva transmit.