Butada

     - Nu ştii bancuri?, reluă ea după ce gălăgia se potolise. 

     - Ar trebui?, făcu el privind oarecum melancolic covoraşele zdrenţuite de nori albi ca neaua ce se prelingeau pe cerul unui iulie ce semăna cu un mijloc de august. 

     - Bărbaţii, de obicei, ştiu bancuri, preciză ea. Unii ştiu, în mod special, bancuri. Dintr-alea porcoase pe care le spun femeilor ca-ntr-un fel de flirt cu accente de preludiu.

     - Bună exprimare, zise el. Bună adică inedită. Cu atât mai mult cu cât vine din partea unei femei. 

     Undeva pe fundal, destul de aproape de ei, începuse a rula “Your Woman” a celor de la White Town. Fenomenul o determină pe cealaltă să afirme că atunci când ai început să experimentezi lucruri care cândva îţi caracterizau avântul şi te inspirau, considerând că în viaţă te aşteaptă împliniri spectaculoase dar care acum trec drept “oldies but goldies”, e semn clar de îmbătrânire. Nu atât de îmbrătrânire fizică - inevitabilul e inevitabil - cât mai ales de una mentală. Ceilalţi doi nu comentară. Era ceva neobişnuit s-o auzi pe insă divagând (nu era genul!) dar, hm, noaptea trecută fusese mult prea frumoasă pentru a ţine cont de o bizarerie.

     - Flirt cu accente de preludiu, reluă el asezonâdnu-şi lichidul din pahar cu două cuburi de gheaţă. Supertare expresiune. 

     Apoi pe un ton meditativo-confesiv:

     - Auzi, altceva nu-mi dă pace: aud mereu bancuri în jurul meu, râd uneori cu spume la gură la ele, şi, cu toate astea, nu reţin niciunul. Bărbaţii, pe de altă parte, cum îţi spuneam şi alaltăieri seara, ştiu ce au de făcut. Voi nu ne lăsaţi să ne facem treaba.

     - Aseară te-am lăsat, zise ea privindu-l pe sub gene şi aprinzându-şi o ţigară lungă cu nume scurt.

     - Nu la asta m-am referit. Ştii doar la ce m-am referit.

     - Ai chef să reluăm dihotomia masculin-feminin?

     - Sincer? Nu. Poate vară-ta. S-o întrebăm? 

     Vară-sa sta scufundată în ecranul mobilului.

     - Mai bine nu, concluzionă el.

     - Aşa, concluzionă şi ea.

     - Ştiu bărbaţi care au două mâini stângi, reîncepu el de parcă ar fi perorat în faţa unui microfon montat pe scena unui stadion. Două mâini stângi când vine vorba de făcut treabă prin casă. Am cunoscut femei foarte tehnice dar pentru care, pe de de altă parte, atracţia pentru Estetic şi Spiritual era la fel de dezvoltată ca apetenţa unei broaşte ţestoase pentru cursa de 100 metri garduri. Prin anul întâi de facultate am avut câteva meciuri cu nişte tinere fetişcane pentru care bărbatul era ceva mai sus decât genunchiul broaştei dar apelau la serviciile lui când venea vorba de aparatura electronică sau când se întâmpla să le mănânce într-un loc. Atunci bărbatul, minune mare!, era Zeul. La un moment dat m-am pomenit socializând cu tot felul de domni care se arătau foarte siguri pe sine, dominatori în raport cu persoane de acelaşi sex, cărora le făcea o plăcere deosebită să se dea drept atoateştiutori dar, pe de altă parte, când venea vorba de prezenţa sexului frumos în preajma lor ori erau mieluşei ori (mai superamuzanto-ironic decât atât doar prin cărţi) se vedea de la o poştă că nu suflau în front, dumneaei, de regulă o “frumoasă” excelând la capitolul simţ practic şi repetentă la cele reprezentate de senzualitate şi simţ spiritual al umorului, strunindu-l cu mână de fier. Mână acoperită, se înţelege de mânuşă de catifea.

     - Cine nu te cunoaşte aşa cum te cunosc eu şi te-ar auzi ce-ai spus ar zice că ori ai trăit câteva mii de ani ori bagajul tău de lectură este unul impresionant, declamă ea ca şi când, costumată în hainele Evei, ar fi ţinut un speech, pe un colţ de stâncă, valurilor înspumate ale oceanului.

     - Mulţumesc dar nu e cazul, se apără el, cu modestie.

     - Ce nu e cazul? Să fi trăit câteva mii de ani pentru...

     - Exact. Nu trebuie să trăieşti atâta pentru a realiza că umanitatea, cu excepţia unei mâini de deştepţi şi a alteia de inşi lipsiţi de scrupule, e formată din inşi pentru care lumea nu trece de zidul celor cinci simţuri.

     - Joac-o p-asta, se băgă dintr-o dată în seamă verişoara. De la Platon citire.

     Pronunţase însă atât de rapid ultima parte a exprimării încât cealaltă o repezi fără să-şi ascundă iritarea:

     - Ce “palton”, zăpăcito, pe căldura asta? Eşti cu capul? 

     Numita, Eleonora Luiza pe numele ei mici, purta un colant albastru închis (nu aveai cum să nu-i admiri formele ce i se conturau acolo cu generozitate dezarmantă) asortat cu un tricou de un turcoaz oceanic caraibian.

     - Am zis Platon. Filosoful grec.

     - Fată, la ce fel o pronunţaseşi, am înţeles cu totul altceva, se apără cealaltă, Ramona pe numele ei mic, o brunetă care la origine era roşcată iar la originea jinduită de orice bărbat (hetero) nu era deloc deşi cochetase o vreme cu o “braziliană” făcută la un salon de înfrumuseţare unde patroana manifesta evidente înclinaţii contra firii. Am înţeles “palton”, reiteră ea, să fie sigură că Luiza a auzit-o. Zii şi tu, Cătălin! Nu-i aşa că s-a auzit “palton”?

     Cătălin Răzvan Dăbăcan îngheţase. Nu neapărat pentru că putea contempla, în soarele dimineţii, formele Luizei iar ea lăsa impresia că-i face o deosebită plăcere chestia asta cât mai ales pentru faptul că auzise foarte clar o voce, în centrul minţii, comentând despre cum “folosirea lui dintr-odată, a lui brusc, a lui deodată trebuie evitată deoarece...” Ajunsă în acest punct, vocea-exprimare se topise în ceaţă. A cui oare să fi fost vocea asta? Ce urmărea ea? Să fi fost o halucinaţie? Şi dacă da atunci ce putea semnifica?

     - La felul cum ai pronunţat-o s-a înţeles “plancton”, comentă el cu glas tare, simţindu-se ca uns, din cap până la rădăcină, cu ciocolată albă şi explorat de o pereche de buze senzuale.

     - Parcă era “palton” nu “plancton”, zise Luiza, fâţâindu-se pe dinaintea lui ca şi când, delicat, ar fi mâncat-o.

     - Ne mai jucăm şi noi cu vorbele că altfel, fără manifestarea spiritului ăsta ludico-lingvistic, nu-i mare brânză de capul nostru. Avem, în cel mai fericit caz, o căpăţână. Şi un dos pe unde ne emană ideile.

     - În fine...

     Nu fu clar cine din cele două o rostise.

     - Platon zice aşa, spuse Luiza citind de pe ecranul smartului asemeni unui copil care, la grupa mică, rosteşte pentru prima dată poezia: minţile puternice discută idei, cele mediocre întâmplări iar cele slabe oameni. Adică bârfesc. Tare, nu?

     - În ce scriere o menţionează aheul?, întrebă Ramona.

     - Nu ştiu, preţioaso care eşti, replică Luiza după trei secunde de linişte. Încordată. N-am fost atentă.

     - Păi uite-te mai cu atenţie, invită Ramona, firesc.

     - Nu scrie, ok?, se apără Luiza vag iritată.

     - Aha, era pe youtube, am priceput. Gen filmuleţe alea care conţin citate cu abur motivaţional. Gen dezvoltare personală. Mda...

     - Da, desigur că pe youtube. Ce vrei să spui cu asta?

     - De unde ştii că-i aparţine lui Platon butada?

     - Ce întrebare, fetiţă, dădu Luiza ochii peste cap. Bineînţeles că-i aparţine lui Platon.

     - De unde ştii, repet!? Erau ghilimele, acoluşa, era menţionat titlul cărţii, al capitolului de unde fusese extras citatul, al editurii?

     Soarele o scălda pe Luiza într-o explozie de galben. Silueta aproape fără cusur a fetei răscolea. Şi femeie să fi fost şi tot te-ar fi răscolit.

     - Zicerea, după părerea mea, se băgă brusc în vorbă Răzvan, e cu dus şi întors. Cred că oricine a avut în viaţa lui momente când a discutat principii, momente când a comentat întâmplări şi clipe când i-a luat pe alţii la puricat. Vorba cuiva: episoade de prostie crasă poate avea şi cel mai premiat dintre intelectuali.

     - Mă văd nevoită să-ţi dau dreptate, anunţă Luiza, ce-i drept cam cu jumătate de gură. Bănuiesc că asta e şi interpretarea lui Platon însăşi la ce a vrut să transmită, nu?

     - Interpretarea se leagă de natura manifestării, ca să zic aşa. Spune-mi cât de intens şi de frecvent discuţi idei, întâmplări şi oameni şi de abia atunci o să-ţi spun dacă ai o minte puternică, una mediocră sau una slabă.

     - Cum ziceai şi tu mai devreme, spuse Ramona de parcă numai ea şi cu Răzvan ar fi fost acolo, goi, întinşi pe spate, transpiraţi, extenuaţi, extaziaţi, am întâlnit minţi bârfitoare şi mediocre care nu ar fi trecut la nivelul următor nici într-o mie de ani. În prostia lor erau de o forţă de granit. Dar am întâlnit şi minţi puternice care dădeau dovadă de inexplicabile clipe de slăbiciune. Ce-i drept, p-astea le-am întâlnit cel mai puţin. Aşa că despre ce vorbim?

     - Da, chiar aşa, despre ce, tu?

     - Dacă te gândeşti strict raţional cuvintele sunt doar sunete. Vibraţii.

     - Părerea mea, concluzionă Luzia degustându-şi capuccino-ul e că am discutat o idee deci am demonstrat că putem fi şi minţi puternice nu doar existenţe ce vagabondează.

     - E şi ăsta un punct de vedere.

     Din tonul cu care o rostise şi mai ales din privirea pe care i-o aruncase el ei, Ramona înţelese liniştită că pentru Răzvan fete ca Luiza, oricât de bine ar fi arătat, nu reprezentau un punct de atracţie. Pe Răzvan nu-l pasionau decât firile care, pe termen lung dădeau dovadă de înţelepciune nu dintr-acelea care emanau şi ele o idee odată pe an şi atunci şi aia rostită sub imperiul subconştientului.