Irecuperabil

     - Am avut un vis, ferească sfântu’. Adevăr nu alta.

     - Tu eşti conştient când visezi? 

     - Tu nu? 

     - Îmi cer scuze dar n-am evoluat chiar atât de mult. 

     - N-au intrat zilele în sac, stai liniştit. Mai e timp. 

     - Timpul trece. Şi nu în favoarea noastră. 

     - Asta aşa e. Dar, cum spuneam, mai e timp. 

     - Cum e? 

     - Cum e ce? Timpul? 

     - Nu, omule! Cum e să visezi şi să fii conştient că visezi? Ce senzaţii te... ăăă... furnică? 

     - Bună întrebare. 

     - Ţi s-a mai pus o astfel de întrebare? 

     - Mi s-au pus tot felul de întrebări. Unele incomode, altele stupide. 

     - Întrebări stupide? 

     - Da. 

     - Cum ar fi? 

     - Cele mai amuzante, ca să zic aşa, au fost cele insinuante. Ştii genul: eşti întrebat, aşa, pe ton în aparenţă aerian dar orice răspuns te incriminează. În ochii celui ce te-a întrebat. 

     - Ca de exemplu... 

     - Nu contează. Comportamentul urâcios al unuia şi al altuia l-am fost uitat în secunda doi. Asta e o abilitate, să ştii. O calitate pe care, lăsând modestia de-o parte, o am. Din plin. Văd, cum s-ar spune, jumătatea plină a paharului.

     - Perspectivă de beţiv, hă-hăăă... 

     - Da, corect. A unuia căruia-i place să-şi bea viaţa. Să şi-o savureze. Nu e vina mea că lumea-i plină de încuiaţi, de frustraţi şi de tot felul de invidioşi. Asta-i viaţa. 

     - Amice, eşti fatalist. 

     - Pare, nu? Arunci în populaţie celebra „asta-i viaţa” de unde rezultă că dai vina pe forţe pe care nu le poţi stăpâni. Pe Destin, de ce nu? Fatalist. Incapabil să concepi un plan care să te scoată la liman. 

     - Nici eu n-aş fi putut-o defini mai bine. 

     - Tocmai asta e buba! Că pare. Oricâte planuri ai concepe pentru a ieşi la liman tot te vei confrunta la un moment dat cu acele forţe implacabile ce îţi arată cât de limitat eşti. 

     - Şi atunci renunţi. Invoci Destinul. Cum ziceam mai devreme. 

     - Ai zis-o greşit. Nu-ţi pot ieşi toate în viaţă aşa cum vrei. Uneori câştigi, alteori pierzi. N-ai cum altfel. Dacă înveţi să accepţi asta eşti pe drumul cel bun. 

     - Poate că ai şi tu dreptate pe undeva. Nu zic nu. Ideea era că e bine să fii în competiţie. Cu alţii dar mai ales cu tine. Nu permanent că e imposibil, cedezi, dar nici să-i iei pe „nu” în braţe pentru că „merge şi aşa”. 

     - Nu e în intenţia mea să te contrazic, oricum nu sunt o fire conflictuală dar, scuză-mă, în spatele acestei aşa-zise competiţii se ascund, în cele mai multe cazuri, frustrări de tot felul. 

     - !? 

     - Judecă şi tu: îţi dovedeşti, timp de, de exemplu, un deceniu, în competiţie cu alţii fiind, că eşti cel mai bun. I-ai învins pe toţi. La ce-ţi ajută? Crezi că va dura la nesfârşit? Crezi că în lumea asta mare nu se vor ivi ocazii când alţii se vor fi dovedind cu mult peste tine? Şi atunci ce faci? Nu te laşi până nu-i învingi? 

     - Viaţa e o luptă, domnule. 

     - De acord, domnule. Dar nu în felul acesta competitivo-agresiv. Vorba aia: Dumnezeu îţi dă, nu-ţi bagă în traistă. 

     Atunci îşi făcu apariţia ea, Ema Ierezovski, amica lor din copilărie. De fapt, cu toţii se ştiau din clasele primare, locuiseră în acelaşi cartier terorizând vecinii şi băgând spaima în cotarlele zonei lovindu-le cu cornete în vârful cărora înfingeau bolduri. Ema era pe atunci o băieţoasă nu lipsită de o senzualitate cu atât mai zăpăcizantă cu cât părea a nu da doi bani pe ea. Acum ajunsese o silfidă care-ţi putea suci minţile, dacă poftea, numai din câteva priviri şi două vorbe aruncate din vârful buzelor. Proprietară a apartamentului situat la ultimul etaj, apartament lăsat moştenire de la un, culmea, tată absent din viaţa ei, îşi amenajase teritoriul cu gust, başca oaza de verdeaţă ce devenise terasa de pe acoperiş. Oaza, inutilă precizare – iată totuşi că o fac, luase naştere în alianţă cu vecina de palier, madam Luciana Zamfiroiu, profesoară de colegiu naţional proaspăt ieşită la pensie, bun gust cât cuprinde plus două fiice, ambele experte în design de interioare. 

     - Ce faceţi, dragilor? Nu v-aţi culcat?, întrebă ea tolănindu-se într-un fotoliu cafeniu deschis luat de la Jysk („scandinavian style and living”) la superofertă. 

     Ţinea în stânga un pahar cu o chestie galbenă în el din care ieşea un pai roz.     

     - Nu prea avem cu cine, răspunse cel care pusese întrebarea cu „tu eşti conştient când visezi” de parcă ar fi cerut cartofi şi morcovi la o tarabă, în piaţă, de la o negustoreasă d-aia cu mutră între două vârste. Şi antipatică pe deasupra: buze subţiri, nas coroiat, ochi şpanchii, chestii d-astea. 

     Individul purta un tricou de tip maieu (nuanţă măslinie) ce-i contura muşchii tatuaţi; pe deltoidul din dreapta se distingea chipul unui rege incaş iar pe cel din stânga un Anubis din care ieşeau câteva raze jucăuşe. 

     Mircea Dobrianu, deşi născut şi crescut în marele oraş cultural, era actualmente stabilit într-altul, situat în judeţul vecin. Mai venea aici prin vacanţa de vară sau de Paşte, fascinat (încă) de clădirea Mitropoliei pe care şi-o imaginase până în prezent până la epuizare ca pe casa ideală şi cum şi-ar fi amenajat-o el dacă ar fi fost a lui.

     - Te-nţeleg, dragule. Vara, după cum ştii, ofertele zboară pe la ele pe acasă. N-ai ce-i face, replică Ema sugând senzuală din pai. Fără oferte, oraşul nostru îşi arată adevărata faţă: pensionari şi vestigii culturale cu statut de Antarctică: toată lumea ştie unde se află dar nimeni nu se bagă. 

     - Ofertele astea de care zici tu nu mai prezintă niciun interes, făcu Mircea întinzându-şi oasele în şezlongul din lemn de tec, colorat într-un lămâios estival. Sunt la vârsta când mirosul de lapte mă face să mă gândesc doar la prăjituri. Aroma de piersică dată în pârg, pe de altă parte... 

     Mircea clipi lung lingându-şi buzele fără nicio reţinere. 

     - Nu-mi vine să cred! Chiar aşa de rapid să te fi maturizat? Mi se pare că visez, comentă Ema ca dintr-un fund de lume. Cine până mai ieri scana numai entităţi dintr-acestea care... 

     - Că tot veni vorba de vise, o întrerupse Mircea, întreabă-l pe Mihai. El e expertul aici. Are să-ţi prezinte un breaking news de zile mari. 

     Mihai nu mai locuia în marele oraş cultural de peste douăzeci şi unu de ani. Îl vizitase sporadic, mai mult forţat de împrejurări decât din raţiuni de vacanţă. Cândva un adept înfocat al ideii că licenţa luată la o universitate de prestigiu îţi sporeşte automat şansele de reuşită în viaţă, azi se putea lăuda cu faptul că luase contact cu o mulţime de persoane (bărbaţi şi femei) care, deşi aveau trecute în palmaresul educaţional numai note de nouă şi zece, abia de erau în stare să facă faţă unei dezbateri ideatice. Mai mult decât atâta, toate aceste fiinţe – sau, în fine, majoritatea – se arătaseră interesate de jocul subtil al Ideilor la fel cum un aborigen visează la un nou telefon smart. N-avea decât două pasiuni – scrisul şi cititul. Genul acela de hobbyuri, declara el ori de câte ori avea ocazia (şi mai ales în preajma unora pe care-i citea ca fiind certaţi cu Profundul, Spiritualul şi Esteticul) care, în acutala noastră societate sufocată de prostul gust al social-media sunt ca şi inexistente. 

     - De ce să-i tai accesul omului la informaţie dacă vrei să-l transformi într-o moluscă uşor de manipulat?, întrebase el retoric în cea mai recentă a sa intervenţie într-un grup pentru care orice era etichetat imediat cu doar „super”, „fain”, „ca lumea” iar vacanţă însemna să caşti gura dintr-o locaţie într-alta pentru ca la întoarcerea acasă să umpli faţada frigiderului cu magneţi. Nu aşa trebuie procedat. Restricţionarea are, de cele mai multe ori, efecte contrarii. Trebuie să inunzi mintea moluştii cu informaţie. Bagă-i pe gât tone de informaţie şi o să obţii moluscoizarea minţii cât ai zice „social media”. Redundanţă şi superficialitate cât cuprinde. 

     O declarase, ca o remarcă la faptul că felul diabolic de subtil cum Occidentul e controlat face din China, emblemă a Controlului, un soi de fetiş al conceptului de manipulare. Desigur că abia fusese băgat în seamă dar nu pentru că ascultătorii săi n-ar fi avut capacitatea mentală de a-i analiza spusele ci pentru că nu erau interesaţi de astfel de făgaşe conversaţionale. Oamenii lui „super”, lui „fain”, lui „ca lumea” şi atât. Punct. 

     - Nu am decât breaking news-uri de zile mici, zise Mihai contemplând strada care, de la înălţimea blocului cu zece etaje, arăta ca un fel de vierme cenuşiu aplatizat. Parcă nu-l ştii pe Mircea! Aruncă bombe d-astea alarmiste şi apoi fuge. 

     - Da, parcă nu l-aş şti, îi ţinu Ema isonul. Şi pe tine te ştiu, dacă mă gândesc mai bine. Singura entitate de aici pe care n-o ştiu mai deloc sunt eu însămi. 

     - Măcar ai curajul s-o recunoşti. Suratele tale au la faza asta o mare problemă. Apropo: multe din dramele cuplului de aici provin, din această incapacitate a ei de a admite sieşi că habar nu are cine e şi ce vrea de la viaţă.       De acolo de unde contempla (de câte ori nu se visase sărind în gol de pe marginea blocului planând apoi deasupra oraşului asemeni unui Superman... care n-are chef de salvarea lumii ci de o plutire leneşă, de erou complăcându-se în comoditatea-i invicibilă) Mihai era fascinat de casa ce se vedea jos, în diagonală, într-o curte gardată de doi cireşi tineri şi un nuc bătrân, cu crengi stufoase. Casa nu ieşea cu nimic în evidenţă, era chiar urâtă, drapată în griul ăla al ei de un şobolăniu murdar, ceea ce se petrecuse însă în curtea ei, acum vreo şapte-opt veri, era o cu totul altă mâncare de peşte. Se pomeni dorind să le vorbească celorlalţi despre nopţile de amor zvăpăiat petrecute în via din curte (mă rog, cu omisiunea anumitor detalii) dar nu putu. Sau nu reuşi. Sau nu consideră, fix în ultimul moment, că e cazul să facă publică amintirea. O va păstra pentru el cu atât mai mult cu cât, iată, episodul ăsta, considerat dead & burried, reapăruse în prim-planul memoriei brusc, nevestit de nicio cometă. 

     -Ai văzut ceva acolo jos?, îl auzi într-un târziu pe Mircea, întrebându-l ca şi când ar fi mirosit ceva. 

     - Unde, acolo pe stradă? 

     - Acolo jos nu-i decât strada, omule, zise Mircea criptic. Da, acolo. Apoi pe un ton de pastor care, în stare de ebrietate, caută a-şi da seama de revelaţia avută ieri: 

     - Nu e acolo şi casa aia gri? Una urâtă, are o arhitectură d-aia de pe vremea lui Gheorghiu-Dej. 

     - Sunt mai multe case acolo jos, în afară de stradă. Cu asta de care zici ce ai? Vrei să cumperi un apartament acolo sau ce? 

     - Nu, nici vorbă. Era altceva cu casa aia.- Care, bre? Că după mine toate arată la fel. 

     - Nu ştiu dar era ceva. Nu te mint. 

     - Dacă-ţi aminteşti să ne spui. Nu ezita, recomandă Ema zâmbind hoţeşte. 

     - Da, vă zic, desigur. Cum să nu vă zic. Eu să nu vă zic!? Lapsusul ca lapsusul dar zicerea către prieteni e sfântă, adăugă el, ferm convins că aşa erau obligate lucrurile să stea. 

     De abia acum observă Mihai cum îi fugeau degetele amicului de-a lungul tastaturii virtuale a telefonului smart. Observă şi înţelese tonul aerian cu care replicase Mircea. De fiecare dată când era tulburat se întîmpla exact aşa: omul vorbea, ba chiar ziceai că e pus pe glume, dar dacă l-ai fi ascultat cu atenţie ţi-ai fi dat seama că mintea lui nu e în totalitate acolo. Mesajele primite îl tulburară până-ntr-acolo încât Mircea părăsi şezlongul înjurând scabros. 

     - E un oraş frumos, comentă Ema câteva secunde mai târziu când pe terasă nu mai erau decât ei doi. Dar mai cred că îţi poţi da seama de frumuseţea lui doar dacă înveţi să-l iubeşti şi să-l urăşti în acelaşi timp. 

     - Da, era frumos. Cândva, recunoscu Mihai sportiv. Cândva când faţă de realităţile pe care le experimentam atunci oraşul ăsta pe care cum zici tu trebuie să înveţi să-l adori şi să-l dezavuezi în acelaşi timp constituia un adevărat balsam mental. Dar, gata, s-a terminat. Balsamul meu mental e în altă parte. Nu-mi stă în caracter să mă bag într-adins prizonier într-un trecut care oricum, nu mai poate fi întors. Nostalgici de genul ăsta există pe toate drumurile şi... 

     Dacă se opri din perorat fu pentru că observă o schimbare subtilă în atitudinea Emei. Ca şi când ar fi fost martoră al unui eveniment pe care s-ar fi străduit a-l igonra şi se vedea de la o poştă că are reale dificultăţi în a-i face faţă. 

     Privi peste bloc, la cel de peste drum. Unul cu şase etaje, cochet, recent ridicat de un dezvoltator imobiliar din Capitală. În balconul de la ultimul etaj (balcon închis, lung cât o poartă de fotbal) apăruse un cetăţean care, cu o cană de cafea în mână, admira razele soarelui de august. În după-amiaza aceea spectrală, razele îi înveşmântau trupul nud într-o ploaie aurie. Simţindu-se observat, insul ridică privirile. Lui Mihai chipul cetăţeanului i se năzări a fi extrem de familiar. Doar că nu ştia de unde să-l ia. Omul le făcea cu mâna, le zâmbea fără nicio urmă de jenă, peisaj cu atât mai hilar cu cât „steagul” dumnealui se înălţa eroic şi marţial în lumina aurie a după-amiezii. 

     - Fostul, scuipă Ema printre dinţi. 

     - Exact, realiză Mihai. Fostul tău soţ. Chiar nu ştiam de ce mi-e cunoscută figura lui. Auzi: face des faza asta cu... ăăă... „steagul”? 

     - Dă-l încolo, zise Ema scârbită. Cui îi pasă? 

     - Gata, plecăm?, făcu el sesizând mişcare în atitudinea fetei. 

     - Poţi să mai stai dacă vrei, îl invită ea. Mie una mi s-a tăiat. Mihai ar fi dorit să întrebe cum de nimerise ex-ul tocmai în blocul alăturat dar consideră că întrebarea nu avea niciun rost aşa că tăcu. 

     Pe cerul oraşului norii se scurgeau irecuperabil.