Strada nu era cine ştie ce. O stradelă, mai exact. Era acolo loc să treacă două tramvaie, fiecare pe câte un sens, şi maşini, tot aşa, pe o bandă. Mai mult decât atât, mai puteai, uneori, vedea şi tiruri prin zonă. Poliţia nu le dădea amendă pentru că ştia despre ce-i vorba în propoziţie: gipiesul mai făcea figuri d-astea de te arunca prin areale interzise vehiculelor de mare tonaj. Mai mult decât atât (din nou), cu vreo două decenii în urmă, pe strada-stradelă dacă întâlneai două semafoare. Hai trei, să nu par ridicol în exprimare. Acum? Semafoare la greu, pasaje pietonale aşijderea şi nelipsitele maşini (automobile personale) parcate ca înecatele pe oriunde se putea.
- “Totul e permis” din punct de vedere metaforic, băi zarzărule!, corectă Nicolae Bergombolache care, cu mersul lui de manechin abuzat toată noaptea de către un creator de modă cu porniri sadomasochiste, părea, privit de un ochi neatent, că dansează. Mai ales pe trecerea de pietoni.
Un ochi neatent, între noi fie vorba, chiar se afla în zonă. Unul, doi, ba chiar trei oculari neatenţi, dacă stau drept şi judec şi mai drept. Sau suna altfel expresiunea? În fine, fiecare cu expresiunea lui. Se aflau acolo şi-l zăriră pe Bergombolache, făcându-şi impresii diverse, următorii:
a) o tanti cu posterior generos, aparent creier cât nuca (de fapt, juca acest teatru ieftin, al “naivei”, pentru a extrage informaţii de natură personală de la toţi cei cu care intra în contact; uneori îi ieşea treaba minunat, alteori o zbârcea colosal) şi o freză ce te ducea cu gândul la un boschet neîngrijit cu lunile.
Tanti Elisabeta Năpucceanu (ţinea foarte mult să pronunţi Elisabeta cu “sî”nu cu “zî”) consideră că Marius e unul din acei tineri adepţi ai mişcării care are ca drapel culorile curcubeului iar în secunda a doua se cam afurisi pentru că-şi pusese telefonul la încălecat..., scuze, la încărcat deşi mai avea 35% baterie. Dacă i-ar fi prins mutra într-un instantaneu ar fi avut cu se lăuda diseară amicelor ei. Cu care făcea fel de fel de concursuri şi punea fel de fel de pariuri, condiţia de bază fiind dovada foto via mobil.
b) un lungan în pantaloni scurţi, freză teşită, tricou alb şi vestă crem deschis. Cu o grămadă de buzunare. Lui Adrian Sebastian Mischievici (Sebi pentru cei apropiaţi), venindu-i în nări parfum cu aromă de lavandă în nota de vârf, concluzionă că Bergombolache e unul din golanii ăia de seduc fetele şi apoi se laudă cu performanţa amicilor, fiinţe a căror inteligenţă e egală cu o cărămidă. Punct.
c) o “duamnă” trecută de patruzeci, ţinându-se încă destul de bine, posibil doi copii dar nu mai mult că, na, ce-i prea mult strică, ocupată, serioasă, implicată, simţul umorului axat pe glume din filmele cu Stan şi Bran, discutând întâmplări funny dar plăcându-i la nebunie să despice firul în patru în privinţa persoanelor.
Magda Verenţeanu îl zărise cu coada ochiului pe Bergombolache iar torsul acestuia, nu fără antecendente de şedinţe la sala de forţă, i-a amintit de câteva nopţi sălbatice de pe vremea studenţiei. După care şi-a amintit, brusc, că deşi nu s-ar da în lături în a repeta experienţa nopţilor sălbatice, bărbaţii sunt doar nişte porci pe care nu-i interesează decât să profite. Başca ăştia tinerii care odată ce s-au lipit de tine nu-i mai dezlipeşti aşa de uşor. Gen te legi la cap fără să te doară.
- Cu metaforele mori de foame, preciză Marius pe ton academic.
- Mda, nu zic nu, făcu pedagogic Nicolae, dar nu uita că unii, chiar şi în ziua de azi, mănâncă frumuşel o pâine de pe urma metaforelor.
- Care “ziua de azi”, omule?
- Şi tu acum! Parcă ai fi unul din ăla care foloseşte încă maşină de scris dar e oripilat de faptul că editurile cer manuscris tehnoredactat. În Word, cu times new roman 12, la un rând jumate. Şi cu diacritice.
- Asta e “ziua de azi”?
- Desigur. Care credeai că e "ziua de azi"? Aia de pe vremea egiptenilor sau cum? Ziua de azi e era “social media”. O ştii prea bine: păsăreasca semeseurilor, filmuleţele imbecile de pe tik-tok, imaginile cretinoide şi filtrate de pe insta şi aşa mai departe.
- Lumea se schimbă, amice, vorbi Marius ca şi când ar fi învăţat un text pe de rost. Evoluezi şi tu odată cu ea sau crăpi încercând.
"Dincolo de suprafaţa uneori extrem de atrăgătoare a lucrurilor, esenţa realităţii e aceiaşi”, gândi Nicolae amintindu-şi de această zicere care, culmea, era textul ce însoţea reclama unui parfum pentru femei. Cu glas tare spuse cu totul altceva:
- Trăim într-o lume în care “social media” asta de care te arăţi atât de ataşat mai mult ne îngrădeşte decât ne eliberează.
Celălalt nu-l auzi sau se făcu a nu-l auzi. Partea pietonală a străzii-stradelă se populase pe nebănuitelea cu o sumedenie de dame, dămuţe şi dămuşoare cochete, unele afişând un agresiv aer occidental, altele unul de fata de la ţară venită în marele oraş universitar pentru a demonstra universului dar mai ales sieşi că e ceva glagorie în căpşorul ăla simpăticuţ al ei.
Trecu, spre exemplu, pe lângă ei o siluetă brunetă, drapată în ceva turcoaz, diafan, bocănind pe caldarâm cu tocuri ascuţite şi de parcă s-ar fi aflat pe un podium la o prezentare de modă din Paris. Vorbea la telefon şi-şi tot mişca buzele cu o căutată mişcare senzuală ceea ce-l determină pe Nicolae să şi-o imagineze pe o Marilyn Monroe mangă urându-i “la mulţi ani, domnule preşedinte” unei gorile aflată în rut. O altă creatură venea, de data asta înspre ei, de sus, mai mult ca sigur din staţia de tramvai situată de altfel la vreo 50 de metri depărtare. 50-75 de metri, ca să fiu mai exact. Purta o fustă de un roşu aprins (fata nu staţia) încrustată cu motive florale albe la care asortase o pereche de sandale din piele întoarsă, cu ceva toc. Fără ochelarii ăia ai ei de soare cu ramă groasă, de firmă, ce se străduiau a-i da un aer de Catherine Deneuve aflată în apogeul carierei, insa demonstra cu subiect şi predicat întruchiparea mediocrităţii, salvată însă de ambiţia celei care, provenind dintr-un mediu socio-cultural şi profesional mărunt, vrea să-şi depăşească, măcar în ochii altora dacă în ai ei nu e în stare, propria condiţie.
- Bă, tu le vezi p-astea?, comentă Mighirfoaie frecându-şi maxilarul asemeni unui samsar pus să aleagă după pofta inimii vehicule din care scoate profit maxim.
- Nu ştiu la cine te referi, zise Bergombolache aruncându-şi ochii peste suprafaţa recent botoxată a unei blonde cu ochi ce te trimteau la fiinţele ce populează o păşune. Eşti prea vag. Fii mai explicit.
- La astea. La toate astea. La ele, la domniţe, explică Mighirfoaie simţind cum îi plouă în gură.
- Ascultă, obsedatule, ţi-am mai spus-o de altfel de câteva ori până acum, făcu Bergombolache fără să-şi ascundă atitudinea pedagogică, femeia deşi e, cum se zice, partea frumoasă din bărbat nu e, din păcate, totul pentru el. Asta e una din acele prejudecăţi prin care, da, lumea merge înainte dar doar din punct de vedere fizic. Spiritual vorbind faza cu "femeia e partea frumoasă a masculului" e un dezastru. Adică o invenţie, în cel mai rău caz, a cuiva cu înclinaţii contra firii.
Mighirfoaie bolborosi ceva despre cum teoriile cu abur de dezvoltare personală nu merită nici măcar să le mânjeşti cu o anumită substanţă urât mirositoare.
După aia trecu un tramvai ce claxonă un BMW ce se apropiase prea mult iar apoi sunetul acceleraţiei maşinii zbughind-o efectiv înainte ca din praştie alungă toată vraja pe care Bergombolache se străduise a o concepe.
- Te contrazici, zise Marius după ce făcuseră o oprire la un bancomat de unde fuseseră extraşi niscaiva biştari. Susţii că totul e permis dar, pe de altă parte, tehnologia modernă care oricum îţi dă o libertate fantastică de... ăăă... ce vrei tu: mişcare, gândire, convorbire... aşaaa... tehnologia modernă, zic, te îngrădeşte. Adică nu eu zic, tu zici. Tehnologia nu-ţi permite mai nimic, te închistează. Deci ce anume e permis, aud?
“Are o logică băiatul ăsta, uneori, de stă mâţa-n coadă, medită Nicolae, parţial amuzat, parţial iritat. Auzi la el: tehnologia îţi dă libertate de convorbire. Ce-o mai fi şi ţăcăneala asta?”
- Nu m-am contrazis deloc, spuse însă cu voce tare. Asta vrei tu să crezi. Totul e permis în sensul că depinde doar de noi să ne eliberăm mintea de prejudecăţi, stereotipii, clişee. Semne ale acestei posibile eliberări sunt la tot pasul. Plutesc în jurul nostru, ne cheamă, ne îndeamnă. Permanent. Dar aşa cum unii consideră tehnologia scopul suprem al vieţii aşa sunt şi unii a căror viaţă nu e altceva decât un clişeu ambulant. O sumă de prejudecăţi şi convenţii.
Apoi nu se mai întâmplă nimic. Nicolae Bergombolache îşi găsi una cu care trăi timp de doi o frumoasă poveste de dragoste după care, cum are loc în mod firesc în astfel de cazuri, relaţia li se târâi. Cu bunele şi cu relele sale. Per ansamblu: bune şi rele mediocre. Se certau, se împăcau, de la capăt o luau. Singura dată când exista armonie în viaţa lor era la un grătar. Colaborau la carnea aia ce sfârâia şi mirosea de-ai fi zis că fuseseră anume creaţi pentru acest scop nobil. Din câte cunosc până în clipa de faţă relaţia lor continuă a se târâi.
Marius Mighirfoaie, pe de altă parte, ajunse la concluzia, în urma a patru relaţii începute aub auspicii romantice şi finalizate lamentabil spre dezastruos, că femeia, cu toate atributele ei ce farmecă bărbatul (uneori îl farmecă de-l tâmpeşte) nu e Idealul spre care să se merite tins. Dacă Lumea e o aventură vizând desăvârşirea estetico-sprituală atunci femiea cu siguranţă nu e deloc mijlocul sau scopul suprem prin care poate fi atinsă desăvârşirea cu pricina. Pentru că ea însăşi e limitată.
Parcă îi spusese cineva cândva ceva pe chestia asta. Dar cine?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.