Capcana

 Căldură încă de la primele ore ale dimineţii. Una dintr-aia uscată ce-ţi scrijeleşte căile respiratorii. Simţeai practic cum vipia vine din urmă, pândind ca ucigaşul misterios din thrillerul cu accente horror "Noaptea întunecată". Sau era "Noaptea umectată"?
     Imensitatea casei nu fusese întrecută decât de un prost-gust arhitectural la limita dintre imbecilitate urbanistică şi tembelism cadastral. Lângă viloaie staţiona o maşină ce trecea prin operaţiunea de împopoţonare specifică unei nunţi. Un chelios cu o barbă până la piept (pantaloni negri, lanţ de argint la brâu, vestă neagră, cămaşă albă asortată la un cercel în formă de cruce întoarsă în ambele urechi şi brăţări de piele la încheietura mâinii stângi) era ajutat de un grăsan cu cămaşă roz. Lipeau pe capota maşinii (un Audi secănd, cum altfel decât negru?) ditamai funda. Şi ea roz, exact în nuanţa cămăşii grăsanului. Ulterior, la poartă au ieşit şi câteva doamne, una mai dichisită ca alta, pe tocuri, cu fustanele vaporoase şi străduindu-se să dea dovadă de o senzualitate cât mai "wow". Că efectul nu era de "wow" ci de cămilă aflată în rut în căutare de partener printr-o turmă de leoaice e partea a doua.
     - De ce s-or fi agitând în halul ăsta încă de la prima oră?, îl întreb, nu fără o anumită nelinişte, pe Zamfir Stronţiu, unul din amicii mei imaginari.  
     - Nuntă, bre, îmi răspunde el jovial. Ori nu ştii ce-i aia?
     - Văd şi eu că se pregătesc de nuntă. Am şi menţionat-o de altfel încă de la începutul textului.
     - !?...
     - Nu contează. O ştiu alţi prieteni imaginari.
     - Înţeleg. Continuă, te rog.
    - Iacătă că continui: ce nu pricep e agitaţia asta obsedantă încă de la prima oră. Nu doar că e prea devreme dar pare, aşa, o agitaţie prea... agitată. Şi ca şi când le-ar face plăcere ciumecilor.
     - Păi nu ţi-am spus?, întrebă Zamfir, vag deranjat de neînţelegere.
     - Ba da, mi-ai spus dar poţi s-o mai reiterezi, nu mă deranjează.
     - Nunta, amice, vorbi Zamfir pedagogic, e o realitate sigură. Ca să mă exprim pleonastic e ceva concret, real şi precis.
     - Bun pleonasmul: realitate reală. Mai ai în dotare şi altele? Nu-ş' cum să-ţi spun dar parcă m-aş arunca într-o listă.
     - Ştiu. În facultate obişnuiai să concepi compendii în baza la orice. Nu trceea săptămâna fără să ai acolo, în agenduţa ta, măcar un compendiu. Cel mai mult mi-a plăcut ăla cu "ce-ţi trebuie la o casă, când te-ai mutat în ea". L-ai rescris de trei ori până să te declari mulţumit. Aveai patru pagini A4, două file cum ar veni, pe care le-ai îndoit şi le-ai prins cu capsă în agenduţă. Super!
     - În primul rând: nu era agendă şi nici agenduţă ci carnet. N-am scris niciodată într-o agendă. Asta-i ocupaţie de instinctual a cărui lume nu trece de marginea jobului. În al doilea rând: de unde ai mai scos-o şi p-asta cu compendiile?
     - Păi nu sunt prietenul tău imaginar? Ce ştii tu ştiu şi eu.
     - Ştiu şi eu?
     - Nu te alinta că nu te prinde. Te ştiam om serios.
     - Ai dreptate. Zi-i mai departe cu realitatea reală a minţii..., pardon realitatea nunţii.
     - Că bine zici, afirmă Stronţiu ca şi când i-ar fi dat dreptate unui savant de renume mondial ce afirmase că, din moment ce apa e prezentă în corpul uman, acesta evident că poate îngheţa la temperaturi scăzute, sus pe munte. E simplu: omului îi e frică de moarte pentru că nu înţelege viaţa. O percepe ca fiind destinaţia finală. De genul Raiul şi Iadul sunt aici, pe Terra, Dincolo nu mai e nimic pentru că Dincolo nu există. Mde, omul a cărui mândrie e cât casa nu are cum să vadă lucrurile altfel. În fine... Şi atunci blocajul e maxim. Nu poate accepta că viaţa e o etapă tranzitorie. Pentru că asta ar însemna să accepte, în viaţă fiind, caracterul ei iluzoriu. Prietenii, iubirea, familia, averea, cariera – toate astea nu sunt decât iluzii. Un megatest. Iar de la un punct încolo o mare capcană. Orice tolomac o ştie dar o ştie în adâncul inimii nu în plan conştient. Dar pentru că nu vrea să o asimilieze este în permanent conflict cu el însuşi. Şi de aici neliniştea. Iar de aici până la îmbrăţişarea unei realităţi sigure dar banale şi iluzorii ca nunta nu mai e decât un pas. Vorba aia: unii se îmbată cu alcool iar alţii cu propria realitate. Ebrietatea e însă aceiaşi.
     Am pus contactul, am dat drumul la aerul condiţionat, am demarat. Undeva în sufletu-mi o anumită căldură, în ciuda răcorii din automobil, stagna ca vipia călărind dunele de nisip sahariene.