La halouinu' micii înţălegeri

- Am impresia că nu vorbim aceiaşi limbă, spuse el ca şi cînd şi-ar fi ros mustaţa deşi era proaspăt bărbierit. Şi nu e prima dată cînd am această impresie.

Când ajunse la cuvîntul „impresie” zâmbi, aşa, mânzeşte-hoţeşte.

Un ochi atent de s-ar fi aflat atunci prin preajmă – dar, na, nu era – ar fi putut observa cum încăperea se luminează din cauza (datorită?) acestui zâmbet.

Că în cameră mai erau tot soiul de alte scule nu mai are nicio importanţă. Practic încăperea era sufocată de scule; pe una dintre ele, de exemplu, un pick-up nemţesc, an de fabricaţie 1985, perfectă stare de funcţionare, sta mâzgîlit cu un grafiti verde deschis gazde din tătă ţara sculaţivă-ţi.

- Adevărul e că vorbim limbi diferite, repetă el punându-şi de-o cafea în vreme ce cu ochiul celălalt privea la un meci televizat de tenis unde combatantele ţipau, la fiecare lovitură, ca într-un amor nebun. Doar că e vorba de limba aia care se repercutează în creier. Acolo unde fiecare îşi are propriul eu. Diferenţiere prin asemănare ca să zic aşa.

- Crezi? făcu celălalt moşmondind la ceva.

Moşmondea afişând un aer de profesor universitar dând o lecţie unuia care se crede egalul lui dar nu e decât asistent preparator. În realitate, moşmonditorul era doar un mecanic auto.

- Unii zic că sufletul e în cap, replică omul de la cafea. Nişte neurochirurgi, desigur. Psihologul meu... am avut odată o discuţie pe teme religioase cu el de-a stat mâţa-n coadă... aşaaa... a susţinut că locul sufletului este, cum altfel?, decât în regiunea pieptului.

- Crezi? o ţinu langa aistalalt, învârtind cu dexteritate o şurubelniţă cu mâner verde închis.

- Am, sincer vorbind, momentele mele de îndoială, spuse celălalt tolănindu-se într-un fotoliu de o jegoşenie incomensurabilă. Dar, mă rog, cine nu are? Problema e alta, continuă exact în secunda în care reparatorul-depanatorul din fundul încăperii dădea semne că ar fi vrut să spună ceva. Unde e situat sufletul sau câte grame cîntăreşte – 7, 10, 12 – e o chestie de amănunt. Turpitudinos. Faza e în ce crezi? Şi în ce măsură, prin această credinţă a ta faci rău altora.

Vorbise cu o viteză şi o fluiditate care-l miră şi pe el. Nu de alta dar în rarele momente când se întâmpla să se exprime astfel se simţea cotropit de o bucurie maximă. „Aşa ar trebui să fim cu toţii, gândi nostalgic. Sau cât mai mulţi dintre noi aşa ar trebui să fim. Chestia cu dacă ar f toţi la fel ar fi plictisitor e o mare tâmpenie. O idee mediocră, dacă mă gândesc mai bine, rodul minţii cuiva complexat din pricina altora, vădit mai deştepţi ca el.”

Se opri din gândit atrăgându-şi atenţia că tema asta a tinderii umanităţii spre un deziderat ideal o mai gândise.

- Pericolul rutinizării ritualurilor de meditaţie interioară, spuse cu glas tare sorbindu-şi cafeaua. Şi ca şi când i-ar f oferit celuilalt o explicaţie pentru lunga pauză în care căzuse.

Aistalalt îi aruncă o privire ca de copil dus pentru prima dată la circ unde priveşte numai curiozităţi: piticul gigant, uriaşul cu mutră de pitic, prostul care o face pe inteligentul, inteligentul înconjurat de cretini etc. După aceea râse şi o arse pe nişte ştouri care se doriră a fi la înălţimea „aberaţiei” spusă de celălalt. Nu prea îi ieşiră ştourile, o simţi şi el dar neavând ce-i face se mulţumi cu propria-i limitare, murind (împăcat cu sine) într-o reparaţie furibundă a unui aparat ce atîrna pe un perete de aproape o lună.

- Îmi dregeam glasul, zise atunci cafegiul, uşor stânjenit de neputinţa mentală a celuilalt. Ca la proba de microfon, ştii!?... Am avut o răguşeală tâmpită, de abia scăpaşi de ea. Vocea mi-a sunat zile bune ca din butoi. Ca de halouin, ca să fiu mai concret. Nici acum nu-mi vine să cred că m-am vindecat. M-aştept, din clipă în clipă, să reapară timbrul butoios.

Celălalt bolborosi ceva despre vremea rece dar faza se răcise.