Abandonul (3)

Greu de spus de cât timp tot mergea văzând în faţa ochilor copaci, copaci şi iar copaci dar de abia atunci îi pică fisa. O şi spuse, de altfel, cu glas tare:

- Ce tălălache pot fi! Am plecat în misiune fără să am habar unde se află teritoriul lui Zanatis Genesis. Cum am putut fi atât de tălălache?

Îşi aminti că lăsase harta pe masă. Ocazie cu care se pedepsi arzându-şi o palmă.

Iniţial, nu-i răspunse nimeni şi nu-i comentă nimeni gestul. Apoi un glas, venit din spate, îi atrase atenţia că oricum în teritoriul cu pricina nu se pătrunde chiar atât de uşor cum crede lumea. Când Bernard se întoarse dădu peste un Cal Gânditor. Animalul, alb dar cu picioarele negre, îl privea cu ochi atât de umani încât Bernard nu avu cum să nu-i dea bună ziua.

- Spre informarea ta generală să ştii că nu sunt un Cal Gânditor ci un Armăsar Cugetător, preciză patrupedul de parcă i-ar fi citit gândurile. Caii Gânditori sunt sub noi. Inferiori, dacă-ţi convine mai mult termenul. Unii dintre ei, apropo de asta, stau atât de prost la capitolul „gândire” că li s-ar potrivi mai bine denumirea de „Cai Instinctuali”. Dar, na, te pui cu impresia generală?

- Nu, răspunse Bernard ca scos la tablă. Nu te pui că rişti să ţi-o iei.

- Corect, făcu Armăsarul Cugetător, pedagogic.

După care îi oferi, cadou din partea lui, un preş. Frumos colorat în dungi având toate nuanţele posibile şi imposibile de verde şi albastru.

- De unde l-ai mai scos şi p-ăsta?, se nelămuri Bernard privind (uluit) la preşul pe care animalul i-l întinsese, prins, în spaţiul dintre copită şi chişiţă, într-un gest de o umanitate revoltător de autentică.

Armăsarul nu avea şa, cu atât mai puţin nici vreo altă desagă pe lângă el din care să fi putut scoate cadoul.

- Asta contează? De unde l-am scos?, necheză patrupedul iritat.

- Nici vorbă. Era un simplu fapt divers, drese Bernard busuiocul. Mulţumesc anticipat. Bănuiesc că el mă vă duce pe teritoriul lui Zanatis, nu?

- Îi spui locaţia şi te duce acolo în viteză, zise patrupedul practic. Vezi că are patru viteze: cea a vitezomanului Gică, cea a blestemului, cea a invidiei şi cea a gândului. Asta e ultima viteză şi e cea mai rapidă. Vezi că în cazul ei tre’ să te legi de preş cu ceva altfel rişti să zbori de pe el nu cu el. Chestiunea de legat nu se include în ofertă. Ai priceput?

- Da, maestre, fireşte. Patru viteze. Cea a gândului numărul unu, cea a vitezomanului Gică ultima. A mai bengoasă.

- Fix pe dos.

- Exact asta am vrut să spun şi eu. Nu-j’ dă ce mi-a ieşit altfel.

- Vezi că asta nu-i tot. Îţi împrumutez preşul cu o condiţie...

- Mi-am imaginat eu...

- Îmi aduci de la Zanatis un anumit... ăăă... item.

- Care?

- Vei şti când ai să-l vezi. Clar?

- Floare la ureche, răspunse Bernard sigur pe el şi ferm convins că animalul se găsea într-o avansată situaţie embrionară... pardon, avansată stare de ebrietate. 

Se plecă, om şi animal, în direcţie opusă.

Bernard zbură printre arborii aceia majestuoşi care când aveau nuanţe arămii când argintii când aurii până când aceştia se terminară iar el se pomeni înfipt în ditamai căpiţa de fân. La o primă verificare observă că nu-şi rupsese nimic iar o a doua verificare o confirmă pe prima.

- Unde naiba suntem?, îşi materializă el nelămurirea cu glas tare ieşind din fân cu preşul sub braţ şi scuipând câteva paie. Am ajuns?

- Aici eşti la mine acasă: domeniul lui Neonis. Subsemnatul. Puţin mai încolo, dincolo de muşuroiul ăla de furnici, începe un alt domeniu, al lu’ alde Elefteria. O verişoară de-a mea. Dumneaei susţine şi azi, după atâta amar de vreme, că teritoriul ei e cel mai mare dar, mno, aşa e cu unii: tre’ să-i laşi ca pe ei că altfel îi apucă pandaliile. În rest? Pot să spun că ai ajuns aici deoarece puţin mai în spate, nu cu mult, vine o curbă a drumului în unghi de 90 de grade şi dacă pătrunzi în ea cu viteză nu mai apuci să faci la dreapta ci o ţii înainte ca gaia maţu’. Aşa ajungi la mine. M-ai înţeles? Să nu-ţi faci iluzii că ai fi primul care a greşit drumul.

Cel care îi vorbise era o arătare mai mult îndesată decât corpolentă, nu prea avea gât, purta un tricou mulat, fără mâneci, dintr-un material asemănător unei muşamale, braţele, musculoase, îi erau tatuate cu hieroglife, cuneiforme şi ideograme asiatice, pantalonii, trei sferturi, se terminau cu sandale cu talpă groasă iar pielea capului şi a picioarelor îi bătea înspre un verde deschis în vreme ce aceea a braţelor şi a gâtului într-un albastru închis. Neonis nu era un bărbat urât dar nici nu-l dădea frumuseţea afară din casă. Privită din anumite unghiuri mutra sa invita la un râs dintr-acela ca izbucnit în urma unei glume mustoase pe câtă vreme aceiaşi mutră, observată din alte unghiuri, nu comunica nimic.

- Merg către Zanatis, zise Bernard simţind nevoia să spună ceva deşi nu i-o ceruse nimeni.

- Bineînţeles că spre ea mergeai, făcu Neonis scoţând din rucsăcoiul pe care-l avea în spinare o păturică, aşternând-o pe pământ şi invitându-l şi pe Bernard să-i urmeze exemplul. Drumul pe care zburai atât de fain, până să negociezi execrabil curba aia, numai acolo duce nu în altă parte.

Bernard se aşeză.

- Aşadar, tinere bavarez, cum stăm? Stăm bine, stăm prost?, întrebă Neonis privindu-l atât de intens de parcă l-ar fi dezbrăcat din privire.

- Ştiu şi eu?, speculă Bernard. Depinde de... ăăă... stare. Dacă...

- Taci că mi-am amintit ce vroiam să-ţi spun, îl întrerupse celălalt. Vezi că itemul pe care-l doreşte Armăsarul Cugetător se află în posesia lui proprie şi personală. Doar că încă n-a realizat-o. Când ai să-l reîntâlneşti să-i zici că ai stat de vorbă cu mine şi că de la mine pentru el prin tine vine acestea: „ca să meriţi ceva trebuie mai întâi să-l câştigi”. Ai reţinut, da? Câştigi şi apoi meriţi. Nu invers. Bun aşa?

- Bun şi aşa. În lipsă de altceva... de ce nu?, comentă Bernard ca picat din lună.

Ocazie cu care Neonis se ridică, îi dădu lui Bernard o sticlă cu apă, trei mere, două portocale şi o banană, strânse păturica, îi atrase atenţia că soră-sa are o fire sensibilă deci să se poarte frumos cu ea că altfel o va sfecli, făcu stânga-mprejur şi dispăru din peisaj.

Bernard îşi continuă şi el drumul, mai întâi în viteza a doua apoi într-a treia că, na, orele erau înaintate şi orice misiune ce începe trebuie să se mai şi termine.