Abandonul (2)

Bernard o apucă spre teritoriul Sânzienelor, fraţii şi surorile sale oficiale încurajându-l fiecare în stilul său:

- Să te-mpingă Dumnezeu în bine. (Pamfyl)

- Ai grijă de tine. (Pamela)

- Ţine-ţi prietenii aproape iar pe dujmani la sân. (Mytrofan)

- Valar morgulis. (Isaura)

Nimeni din cei prezenţi n-avea habar ce însemna asta, Isaura nici atât sau n-a vrut să spună dar sunase al naibii de cool.

Problema se ivi la podul (rabatabil, din lemn de frasin) ce făcea legătura dintre ţara lui Hermes Trandafir al Patrulea şi tărâmul Sânzienelor. Mai exact de sub pod de ivi problema – o maimuţă păroasă cu blană verzulie şi aducând a combinaţie dintre cimpanzeu şi gorilă. Bernard se sperie şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să bată în retragere. Maimuţele păroase aveau prostul obicei să-ţi pună întrebări încuietoare iar dacă nu le furnizai răspunsul corect din maxim a doua încercare te băteau până te omorau. Unde mai pui la socoteală că întrebările erau atât de abil ticluite că nu aveai cum să dai răspunsul corect din maxim două încercări.

Bernard reveni cu o mare ruşine în suflet la castelul tatălui său. Nu dădu ochii însă nici cu el şi nici cu fraţii şi surorile sale oficiale, ocoli spre marginea domeniului regal acolo unde, în pădurea de fagi şi stejari ce se lăfăia pe câteva zeci de hectare, dumnealui îşi încropise o colibuşoară. Cocoţată printre ramurile groase cât un stat de om ale unui gorun străvechi, locaţia era adăpostul în care se refugia adesea Bernard când avea de înfruntat situaţii dificile. Sau când pur şi simplu avea chef să fie singur.

Parcă îşi amintea că printre atlasele, cărţile, ceasloavele şi tratatele din colibă (multe găbjite din însăşi biblioteca regală) se aflau şi informaţii referitoare la cum puteai trece de o maimuţă păroasă fără să iei bătaie. Căută până înspre dimineaţă dar nu găsi nimic. Îl apucă disperarea. Habar nu avea cum putea ieşi din impas. Răsărea soarele iar o rază de-a lui se juca pe lemnul lăcuit recent al colibei.

Bernard adormi privind fascinat raza.

Când se trezi se însera. În hamacul din colţ zări o femeie mică de înălţime – dacă avea un metru patruzeci – dar perfect proporţionată pentru înălţimea ei. Îl privea maternal şi era îmbrăcată într-un elegant costum de vânătoare de un brun deschis.

Nu fu nevoie de cuvinte, străina vorbindu-i pe cale telepatică. După ce termină de comunicat anunţă cu glas tare că „merge să fumeze o ţigară”, Bernard îi sublinie, tot cu glas tare, că „nu are scrumieră”, se întrebă, în secunda doi, ce putea fi aia „scrumieră” şi cum putuse pronunţa un cuvânt de care nu auzise în viaţa lui iar la final, după ce străina dispăruse înspre o locaţie necunoscută, îşi dădu seama că nu-i mulţumise pentru ajutor.

Luna, rotundă ca o mămăligă, veghea în punctul cel mai înalt al traiectoriei ei cosmice atunci când Bernard îşi făcea din nou apariţia lângă podul cu pricina.

Maimuţa păroasă, la datorie, sta pregătită să-l cotonogească.

- Vreau să joc cum niciodată n-am jucat, aproape că răcni Bernard aşa după cum fusese povăţuit de străină.

Maimuţa încremni cu pumnul în aer.

- Ştii prea bine, bipedule, că nu există nimic şi nimeni care să mă poate înfrânge, lătră ea, cumva ca o pisică în călduri.

- Vreau să joc cum niciodată n-am jucat, continuă cu aproapele-răcnirea Bernard. Jocul e esenţa vieţii. Dacă n-ai chef de joacă dă-te din drum că mă incomodezi.

Faza cu „dă-te că mă incomodezi” fu rostită, ce-i drept, pe un ton mult îmblânzit.

Maimuţa se apropiase între timp la nicio lungime de braţ de Bernard. Din blana ei care acum lucea cu o nuanţă de un verzuliu otrăvit emana o aromă de usturoi şi varză murată care-ţi cam întorcea stomacul pe dos dacă stăteai prost la capitolul mirosuri. Bernard, din fericire, stătea bine la acest capitol.

- Ţi s-a făcu de scărmăneală sau ce?, mormăi maimuţa cu un puternic accent străin. Basarabean, dacă-mi dau bine seama.

- Doi olteni trecură Oltul, începu Bernard poezia, pe nerăsuflatelea. După ei trecură Rădoi. Câţi olteni trecură Oltul înainte şi-napoi?

Era dintr-odată aşa de linişte că puteai auzi razele de lună izbindu-se de marginea podului.

- E simplu, băi biped, bolborosi maimuţa. Patru. Doi la dus şi doi la întoarcere. Ceva mai greu nu găseai?

- Greşit, zise Bernard colorându-şi obrazul cu un zâmbet hoţesc. E trei. Că pe al treilea îl chema Rădoi.

O secundă arătarea căscă nişte ochi cât cepele. Pe urmă, aceştia îi deveniră două fante înguste iar buza de sus, întoarsă în afară, îi dezvălui o dantură murdară şi stricată. Peisaj cu atât mai plastic cu cât, în lumina lunii, mutra arătării semănase cu un cap de mort.

- Rădoi şi mai cum?, întrebă ea încleştându-şi degetele într-un pumn ce nu prevestea nimic bun.

- Parcă nu ştii?, improviză Bernard. Jlompotă Rădoi.

- Profesia?

- Mentalist lingvist.

- Există aşa ceva?

- Eu însumi am absolvit cursurile anul trecut. O pacoste. Numa’ raţionamente şi axioame.

- Părinţi?

- Ai cui? Ai mei?

- Nu, bă. Ai lui Rădoi ăsta...

- Fără mamă, fără tată. Autodidact.

Maimuţa stârmocea. Se vedea de la o poştă că i-ar fi ars bipedului o mamă de bătaie de să-i sară sângele în toate părţile dar, în acelaşi timp, ceva o împiedica. Rău de tot. De atâta împiedicare, o bală i se prelingea leneşă din colţul gurii.

- Ce căuta Rădoi în urma ălora doi?, reuşi ea să îngâne după ceva timp.

- De mâncare, desigur. Altă întrebare? rosti provocator Bernard.

- Unde se ducea?

- La piaţă, of course. Altă întrebare?

- Cine-i Oltul?

- Nu „cine”, „ce”.

- Ce?

- Un râu, Oltul ăsta. Peste care era construit podul cu pricina. Altă întrebare?

- Nu mai am întrebări, replică învinsă maimuţa care se întoarse cu spatele şi, şapte bătăi de inimă mai târziu, pocni glorios. De ciudă că nu reuşise să întrevadă capcana lingvistică abil ticluită în vorbele unui amărât de biped.