- Incredibil cum se mai schimbă
oamenii...
- Pardon?
- Dacă m-ai fi întrebat asta acum
douăzeci de ani ţi-aş fi făcut imediat o listă cât casa. Pe atunci eram ferm
convins că toate calităţile menţionate acolo alcătuiesc, automat, genul de
femeie superioară care, la fel de automat, mi s-ar potrivi şi cuveni întrucât
eu însumi mă consideram ca făcând parte din categoria bărbatului superior.
- Până la urmă cum e: există sau
nu muierea ideală?
- Azi nu mai am decât două
întrebări. Unu la mînă: oare calităţile şi defectele mele s-ar regăsi, la rândul
lor, printre doleanţele unei femei în căutarea bărbatului potrivit? Realismul
reciprocităţii, dacă înţelegi ce vreau să spun. Doi la mînă: înainte de a lua
în calcul ce vreau de la persoana de sex opus hai să medităm la următoarea – ce
defecte sunt dispus că trec cu vederea, cu ce defecte sunt pregătit să lupt când
vine vorba de femeie? Cu isteria, cu invidia, cu gura spartă, cu trăncăneala,
cu lipsa simţului umorului, cu impulsivitatea, cu incapacitatea de a lua o
decizie fermă, cu intoleranţa, cu victimizarea şi superficialitatea, cu
instabilitatea emoţională? Hm, aud? Cu toate astea la un loc? Poate un bărbat
să ţină piept tuturor acestor strălucite abilităţi ale sexului opus?
La scurt timp după asta cei doi cerură
nota, achitară şi plecară.
În urma lor, grupul ieşit la
“plimbare” într-o frumoasă zi de sâmbătă ce aducea la greu cu una de duminică
rămase cam pleoştit.
- S-o arzi aşa, pe cuvinte
simandicoase, la o cafea şi o prăjiturică mi se pare pierdere de timp, zise Ioan
aprinzându-şi o ţigară. Să nu comanzi tu un mic, o ceafă! Ceva era în neregulă cu
ăştia doi! Să stai şi să trăncăneşti!
- Măcar de-ar fi fost nişte
mahări care-şi permit vacanţe opulente. I-aş fi jefuit cu cea mai mare plăcere,
aruncă Vasile comandând o votculiţă. Le luam tot. Nimic nu ocoleam. Şi le mai
lăsam ş-un bileţel: consultaţi dexu’ dacă aveţi o problemă că vi s-a spart
casa. Scris cu treaba mare pe perete. Am însă certitudinea că nu-s decât nişte
amărâţi de intelectuali care se-nghesuie cu părinţii în cutia de chibrituri de
la bloc.
Gheorghe fu singurul care nu
comentă. Doar era şefu’. Şefu’ nu împărtăşeşte cu subalternii decât ceea ce are
interes să împărtăşească. Altfel e mâncat de viu.
„Plimbarea” nu prea dăduse roade.
Ochiseră o „discotecă” (nume de cod pentru „vilă bună de jefuit”) dar avea cam
prea multe camere video şi, cel puţin pentru următoarele cinci zile, aveau o
problemă cu Costache, hackerul. Nu era disponibil. Pe urmă se aciuaseră la
„Blue Sky”, unul din barurile-pizzerie frecventate constant de ei. Aici, la o
masă alăturată, se aşezaseră doi domni care, după ce consumaseră în tăcere câte
o apă plată, ceruseră cafea şi prăjitură şi începuseră a sporovăi vrute şi
nevrute. Mare lucru nu pricepeai din vorbele lor, ţi-ar fi trebuit un dicţionar.
Vasile avea dreptate: intelectualii ăştia compensează strâmtotarea financiară
prin exprimări bengoase.
Ceva însă din gargara lor
Gheorghe tot pricepuse: femeia ideală e o himeră periculoasă pentru mascul. La
câte demoazele şi coconişti îi trecuseră prin mâini, Şefu’ s-ar fi putut până
în clipa de faţă căsători de cel puţin şapte ori. Căsătorii onorabile care să
te ţină ş-o viaţă de om nu, aşa, o vară. Ori tocmai asta fu problema: femeia.
Şi idealismul ei. Multă vreme Gheorghe fusese măcinat de un „ce” inexplicabil la
adresa ei şi nu-şi putuse da seama de natura lui. „Uneori, femeia e pentru bărbat o
opţiune secundară. Dacă acel bărbat caută… ăăă… acel ceva ieşit din comun de la
lumea asta murdară, gândi el scurtcircuitat de revelaţie. Da, bă, aşa e, avea
dreptate ăia doi, să mor io!”
- Bă, dacă aud că s-a atins
careva de casele amărâţilor ălora doi, de viaţa lor sau de maşina lor cu mine
personal veţi avea de-a face. Aţi înţeles?
Subalternii nu îndrăzniră nici
măcar cu gândul să fie contra.
În sinea sa cea mai adâncă, Şefu’ se simţea inundat, în urma revelaţiei
avute, de un zen absolut. Ştia acum pe deplin de ce refuzase de atâtea ori
căsătoria. Meseria lui, de şuţ de vile ferchezuite, era femeia lui ideală. Cu
ea se căsătorise încă de când dăduse prima spargere, la 17 ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.