Plimbarea (1)

     Începuse a bate un soare poznaş. Asta după ce o ploaie nărăvaşă scuturase pomii, caldarâmul şi maşinile ca un fel de replică la adresa vijeliei de alaltăieri seara când fuseseră smulse din locul lor bucăţi de şosea, resturi de pomi şi chiar elemente componente de maşină.

     Paranteză cu referire la un moment mai puţin cunoscut din vijelie: ştergătoarea din spate a unui gipan vopsit într-un ocru militar închis, smulsă din locul ei de o pală de vânt furioasă, se învârti o vreme prin aer apoi izbi geamul dormitorului unui cuplu prins într-un amor nebun. Dumneaei se sperie atât de tare încât îl aruncă cât colo, de pe ea, pe dumnealui. Reflex necondiţionat, de! Omul, în cădere, dărâmă televizorul. Zgomotul astfel rezultat sperie pe bătrânul de la etajul inferior; puţin amnezic, puţin cam nevricos, insul tocmai ce dăduse drumul la aragaz s-o pună de-un ceai. În clipa când bubuiala îşi făcu simţită prezenţa dumnealui scăpă chibritul din mână. Se aplecă pentru a-l ridica. Prea târziu – se stinsese. Aprinse un al doilea şi în secunda aceea fatidică îşi aminti că aragazul fusese lăsat deschis. „Păcat de vaza cu flori!”, fură ultimele lui cuvinte înainte ca explozia să-l facă bucăţi.

     Altă paranteză: bătrânelul trăise o viaţă de om la casă. Acum, spre apusul vieţii, din cauza vicisitudinilor copiilor săi, fusese deportat la bloc. Pe care nu-l putea suporta din cauza faptului că se auzea prin pereţi şi nu puteai fi niciodată sigur de unde vine sunetul. Şi apoi mai erau şi zgomotele realmente suspecte. Astea se manifestau cu precădere noaptea. Ca de exemplu acum vreo două seri când ar fi putut să jure că umblă cineva pe scară încercând uşa. A ieşit brusc după ce şi-a făcut curaj cu un păhărel de vişinată. A ieşit întrebând cine e acolo dar, desigur, nu i-a răspuns nimeni. Pe urmă a uşchit-o în pat unde a adormit instantaneu.

     Tinerii prinşi în amor nebun, întrerupţi de ştergătoare şi de explozia de sub ei din bucătăria vecinului amnezic, scăpară doar cu o sperietură zdravănă.