Abandonul (4)

Cetatea lui Zanatis avea uliţe lungi şi înguste, uliţe scurte şi late, stradele pietruite şi străzi cu asfalt găurit, crăpat, ca de bombe lovit, clădirile ce adăposteau instituţiile publice arătau jerpelit iar casele diverşilor particulari îţi luau ochii prin opulenţă, pieţele erau îmbâcsite şi pline de mirosuri în vreme ce spaţiile verzi erau populate cu inşi despre care ai fi putut băga în foc că nu mai citiseră o carte de pe vremea bunicii.

Parcurse labirintul acela de străzi şi străduţe până la fântâna lui Zanatis de parcă ar fi fost de-al casei. Zări un hamac, cam la patru metri distanţă de fântână, atârnat între doi stâlpi de beton şi în care se legăna cineva. Puţin mai încolo de hamac, practic în spaţiul dintre hamac şi fântână, pe o masă pipernicită, zăceau tot felul de farfurii încărcate cu bunătăţi: măslinele revenirii, ceafa de porc a invulnerabilităţii, coliva cunoaşterii totale, piureul cu copănel al înţelepciunii, pizza lui Superman, orezul cu bucăţică al lui Spaidărmen, jniţelele de soia ale sănătăţii de fier. Plus câteva pâini albe, mari, feliate, de la vel pitar.

Când termină de lecturat etichetele mâncărurilor, Bernard se trezi faţă în faţă cu un slăbănog care, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, duhnea a parfum (de femeie) de te trăsnea. Era proaspăt bărbierit, purta un cerceluş în formă de cruce întoarsă în urechea dreaptă, una din sprâncene era vopsită în roşu aprins iar cealaltă în brun roşcat deschis. În pumnul stâng agita un cuţit de vânătoare cu lamă zimţată.

- Stăpâna e acasă?

- S-a băgat la somnic da’ mi-a zis să transmit că dacă o caută careva să se ia legătura cu mine.

- Dumneata spune-i c-am venit io. Din partea lu’ frac-su citire.

- Nu pot, stimabile.

- Păi de ce?

- Doarme, n-ai auzit?

- Şi nu poci pentru ca s-o trezeşti?

- N-am cum. Mi-e jenă.

- Amice, eşti idiot.

- Nici vorbă. Poate tu.

- Aş vrea eu.

- Serios? Să nu-mi spui că te-ai putea complace în starea asta că nu te cred. 

- Aş putea trăi toată viaţa aşa. Ştii ce lipsită de stres poate fi o astfel de viaţă?

- Nu. Cum? Adică cât?

- Enorm.

- Fabulos. Mă duc s-o notez în jurnal. Aşteaptă-mă. Revin în cinci minute.

- În regulă.

În timp ce aştepta, Bernard observă, parcă pentru prima dată, că fântâna şi hamacul stăteau scufundate într-o oază de umbră senzuală. De undeva de sus miorlăiau muzici orientale. Răcoarea îl învăluia nefiresc de dulce. Persoana din hamac se întoarse pe-o parte şi atunci Bernad, privind-o, rămase derutat de frumuseţea ei. Zanatis Genesis era pur şi simplu cea mai spectaculoasă femeie pe care o văzuse vreodată până atunci. Privind-o, nu se putu abţine şi-i dădu un sărut ca unei soţii îndrăgite la care te întorci după o absenţă îndelungată. După care, ca hipnotizat, ca prin vis, de parcă altcineva i-ar fi ghidat mişcările, luă apă din fântână, luă şi o măslină, încălecă preşul şi o tuli.

În urma lui stagnă o vreme un mic vârtej de praf stârnit de viteza cu care preşul se ambalase la drum apoi nu mai stagnă nimic.

Drumul de întoarcere fu, cum se întâmplă de altfel mereu în astfel de situaţii, mult mai scurt. Practic, până la reîntâlnirea cu Armăsarul Cugetător, drumul o ţinu aţă-ntinsă.

Când Armăsarul auzi vorbele transmise lui de Neonis, căzu pe gânduri, izbucni în plâns, râse necontrolat, râgâi iar în final se mărturisi:

- Deci ocupaţiunea mea mintală până în clipa de faţă a fost numai la prostii. Nu-i nimic. Tot răul spre bine. Mai bine mai târziu decât niciodată.

În cele din urmă, se topi printre copaci fără să-i arunce lui Bernard nici măcar o privire mulţumitoare. De cuvinte de acest gen nici nu se puse problema.