Cetatea lui Zanatis avea uliţe lungi
şi înguste, uliţe scurte şi late, stradele pietruite şi străzi cu asfalt
găurit, crăpat, ca de bombe lovit, clădirile ce adăposteau instituţiile publice
arătau jerpelit iar casele diverşilor particulari îţi luau ochii prin opulenţă,
pieţele erau îmbâcsite şi pline de mirosuri în vreme ce spaţiile verzi erau
populate cu inşi despre care ai fi putut băga în foc că nu mai citiseră o carte
de pe vremea bunicii.
Parcurse labirintul acela de străzi şi
străduţe până la fântâna lui Zanatis de parcă ar fi fost de-al casei. Zări un
hamac, cam la patru metri distanţă de fântână, atârnat între doi stâlpi de
beton şi în care se legăna cineva. Puţin mai încolo de hamac, practic în
spaţiul dintre hamac şi fântână, pe o masă pipernicită, zăceau tot felul de
farfurii încărcate cu bunătăţi: măslinele revenirii,
ceafa de porc a invulnerabilităţii,
coliva cunoaşterii totale, piureul cu
copănel al înţelepciunii, pizza lui Superman, orezul cu bucăţică al lui Spaidărmen, jniţelele de soia ale sănătăţii de fier. Plus câteva pâini
albe, mari, feliate, de la vel pitar.
Când termină de lecturat etichetele
mâncărurilor, Bernard se trezi faţă în faţă cu un slăbănog care, îmbrăcat în
alb din cap până în picioare, duhnea a parfum (de femeie) de te trăsnea. Era
proaspăt bărbierit, purta un cerceluş în formă de cruce întoarsă în urechea
dreaptă, una din sprâncene era vopsită în roşu aprins iar cealaltă în brun
roşcat deschis. În pumnul stâng agita un cuţit de vânătoare cu lamă zimţată.
- Stăpâna e acasă?
- S-a băgat la somnic da’ mi-a zis să
transmit că dacă o caută careva să se ia legătura cu mine.
- Dumneata spune-i c-am venit io. Din
partea lu’ frac-su citire.
- Nu pot, stimabile.
- Păi de ce?
- Doarme, n-ai auzit?
- Şi nu poci pentru ca s-o trezeşti?
- N-am cum. Mi-e jenă.
- Amice, eşti idiot.
- Nici vorbă. Poate tu.
- Aş vrea eu.
- Serios? Să nu-mi spui că te-ai
putea complace în starea asta că nu te cred.
- Aş putea trăi toată viaţa aşa. Ştii
ce lipsită de stres poate fi o astfel de viaţă?
- Nu. Cum? Adică cât?
- Enorm.
- Fabulos. Mă duc s-o notez în
jurnal. Aşteaptă-mă. Revin în cinci minute.
- În regulă.
În timp ce aştepta, Bernard observă,
parcă pentru prima dată, că fântâna şi hamacul stăteau scufundate într-o oază
de umbră senzuală. De undeva de sus miorlăiau muzici orientale. Răcoarea îl
învăluia nefiresc de dulce. Persoana din hamac se întoarse pe-o parte şi atunci
Bernad, privind-o, rămase derutat de frumuseţea ei. Zanatis Genesis era pur şi
simplu cea mai spectaculoasă femeie pe care o văzuse vreodată până atunci.
Privind-o, nu se putu abţine şi-i dădu un sărut ca unei soţii îndrăgite la care
te întorci după o absenţă îndelungată. După care, ca hipnotizat, ca prin vis,
de parcă altcineva i-ar fi ghidat mişcările, luă apă din fântână, luă şi o
măslină, încălecă preşul şi o tuli.
În urma lui stagnă o vreme un mic
vârtej de praf stârnit de viteza cu care preşul se ambalase la drum apoi nu mai
stagnă nimic.
Drumul de întoarcere fu, cum se
întâmplă de altfel mereu în astfel de situaţii, mult mai scurt. Practic, până
la reîntâlnirea cu Armăsarul Cugetător, drumul o ţinu aţă-ntinsă.
Când Armăsarul auzi vorbele transmise
lui de Neonis, căzu pe gânduri, izbucni în plâns, râse necontrolat, râgâi iar
în final se mărturisi:
- Deci ocupaţiunea mea mintală până
în clipa de faţă a fost numai la prostii. Nu-i nimic. Tot răul spre bine. Mai
bine mai târziu decât niciodată.
În cele din urmă, se topi printre
copaci fără să-i arunce lui Bernard nici măcar o privire mulţumitoare. De
cuvinte de acest gen nici nu se puse problema.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.