Abandonul (5)

Neonis se trezi cu noaptea-n cap. N-ar mai fi putut închide un ochi nici dacă l-ai fi torturat. Câteva ceasuri mai târziu noaptea continua deşi soarele ar fi trebuit să fi fost demult pe cer.

- Nu-i a bună, decise el contemplând întunecimea fără pic de stea a cerului. Nu-i deloc a bună.

Puse mâna pe un creon, o coală de hârtie iar la final pe o cioară căreia îi ataşă biletul de una din gheare. O azvârli în tării trimiţând-o la vară-sa, Elefteria. Răspunsul primit îi confirmă temerea: Zanatis Genesis, soră-sa, necăjită nevoie mare că i se furase apa din fântână, că îi lipsea o măslină a revenirii, că badigardul ei nu fusese capabil să prezinte nici măcar un singur amănunt reprezentativ al celui ce o vizitase, că încă simţea pe buze dulceaţa sărutului unui bărbat care se pricepea al naibii de bine la sărutat şi că, deşi dăduse sfoară-n regat, nimeni nu reuşise să-l găsească pe făptuitor, se consumase în asemenea hal încât aruncase lumea în întuneric şi apoi se retrăsese în camera ei de panică, hotărâtă să nu mai iasă de acolo decât dacă hoţul va fi prins sau, în cazul cel mai fericit, se va preda singur.

- Dai lumea peste cap cu sensibilităţurile tale, bodogăni el în timp ce-şi pregătea murgul de drum. Asta ne mai trebuia acum: o întunericeală. Că-n rest le aveam pe toate.

Primul lucru pe care-l constată Neonis plecând în căutarea lui Bernard fu că lumea se schimbase în ultima vreme. Nu la modul colosal – calităţile şi defectele oamenilor erau aceleaşi precum aceleaşi erau moravurile şi năravurile – dar se schimbase. Pe vremea tinereţilor sale, regatul Sânzienelor mai avea o noimă iar cutumele erau urmate cu sfinţenie. Acum lumea arăta ca azvârlită în haos. Sânzienele ajunseseră nu doar să se considere superioare bărbaţilor, chiar erau percepute astfel de către masculi. O glumiţă nu mai puteai arunca şi tu în eter pe dihotomia „cratiţă-job” că te şi trezeai pus la zid de priviri şi minţi ofscate, înţepate, deranjate. Practic, abia mai puteai respira de atâtea exacerbări feminoidalice. Practic, orice reprezentantă a sexului slab (de la fâşneaţa care abia deschide ochii asupra sexualităţii şi până la cocoana trecută de jumătatea sutei care vede dintr-odată în tinerii de 20 de ani un fel de trofeu personal) îţi arunca în faţă metafizica naturii superioare a „omului cu pectoralii atârnând”. Iar dacă nu erai de acord cu această natură se chema că mergi în contra, puteai fi acuzat lejer de atitudine subversivă şi dacă mai şi persistai, venind cu argumente, erai bun de populat camerele cu gratii.

Al doilea lucru constatat de Neonis fu acela că lumea îşi pierduse simţul umorului. Peste tot vedeai feţe grave, serioase, pătrunse de importanţa inserţiei lor sociale. Glumiţele cu abur de şcoală profesională treceau drept singura atitudine acceptată, singura emblemă considerată sănătoasă a omului de lume.

Informaţia pe care o extrase Neonis îl conduse dincolo de hotarele Sânzienelor, în împărăţita lui Trandafir al Patrulea. Şi aici stăpânea, desigur, acelaşi întuneric doar că oamenilor puţin le păsa, cetatea fiind luminată a giorno. În plus, cetatea era scufundată în perioadă de festivism. Unul grandios, se-nţelege, în care nu se făcea economie de la absolut nimic.

Abraham află că aerul de sărbătoare al cetăţii se datora celor patru fii ai lui Hermes Trandafir care reuşiseră să-şi vindece tatăl de o bizară boală sufletească – boala lui Kalakie – tratându-l cu apă adusă tocmai de la fântâna mămicii Sânzienelor, temuta Zanatis. În toată această euforie socială, urmele lui Bernard stau topite ca untul în tigaie. Oricât de mult a tras de limbă şi oricâte parale a împărţit în dreapta şi-n stânga, Neonis n-a putut afla nimic. Bernard, ai fi zis, nici nu existase vreodată. Mai mult decât atât, lui Neonis abia i-a lipsit să nu fie dat afară din cetate pe motiv că prea ţinea să-ţi împuie capul cu întrebări şi insinuări în condiţiile în care te bucurai şi tu ca omu’ de generozitatea conducătorilor.

- Ia du-te, bă, unde a înţărcat mutu’ iapa, îl luă hangiul în balon. Du-te dacă nu vrei să pun câinii pe tine. Lumea se distrează şi pe dumnealui îl preocupă soarta unui amărât de „uleios”. Nu mai pot eu de bastarzii lu’ peşte. Hai, marş, până nu te cotonogesc.

Vorba vine „hangiul”. Denumirea, da, era masculină numai că „el” era de fapt o „ea”: o huidumă cu bidoane de lăptăreasă şi posterior cât noptiera, care nu avea nicio problemă în a lua bărbaţii pe făraş dacă nu-i convenea vreun detaliu (de regulă minor) al caracterului lor. Straşnică muiere, domle: cât trăise bărba-su a fost cum a mai fost dar după dispariţia lui, cam învăluită în mister, Pârjoloaia, Frometia Rodiona pe prenumele ei complete, a întors hanul la 180 de grade. Practic, l-a rebrenduit, ce să ne mai ascundem atâta după deget.

Neonis dădu curs invitaţiei fără să comenteze. Ceva revelator, în sfârşit, tot aflase: Fănică Crăpănag, ucenic de bucătar dar care deocamdată nu trecuse de nivelul „dus gunoiul şi dat cu mătura prin curte”, îi mărturisise, în schimbul unui cartuş de ţigări şi al unui pachet de cafea, că e cazul să cerceteze mai în amănunt prăpastia de pe lângă podul ce făcea legătura dintre împărăţia lui Trandafir şi pădurea Sânzienelor. Mai multe nu-i putuse spune pentru că la hanul ăla blestemat până şi animalale din curte aveau ochi şi urechi. De altfel, la scurtă vreme de la această confesiune, Fănică îşi găsi sfârşitul sub peretele lateral al depozitului de alimente, perete prăbuşit peste nefericit în mod inexplicabil.

Cercetând locaţia, Neonis zări în ultimul moment o tufă de un cenuşiu închis ce arăta mult prea artistic tunsă pentru a fi fost crescută acolo în chip natural. O dădu la o parte şi deschise astfel o trapă care comunica, la vreo treizeci de metri adâncime, cu o gură de canal care, ieşind din peretele din stânga, lăsa impresia unui orificiu bucal de animal preistoric pândindu-şi victimele în întuneric.

- Aci, bre, un’ te uiţi?, auzi el un glas ce-l izbi în mod familiar. Aci, pe fundul gropii.

Neonis îl observă într-un final pe Bernard viu şi nevătămat făcându-i cu mâna de parcă îşi lua la revedere urmând să plece într-un voiaj fără întoarcere.

- Aici îmi erai, nenicule!

- Păi da’ unde?

- Dac-ai şti cât te-am căutat.

- Se  vede treaba că n-ai căutat cum trebuia.

- Sincer vorbind, am trecut pe aici chiar şi de două ori şi... ăăă... mi-am continuat drumul.

- Cum ziceam: nu ai căutat cu atenţie. Las’ că merge şi aşa. Hai, aruncă scara.

- Care scară?

- N-ai adus scara?

- Ce scară, bre?

- Păi şi eu cum ies de aici?

- Aaa, la scara aia te refereai!

- Da, la aia. La care alta? Deci cum ies de aici, ia zii!

- La fel cum ai intrat.

- Bună asta. Află de la mine că în puţul lui Nechifor nu pătrunzi decât mort.

- Excuse me?

- Bunii mei fraţi oficiali m-au aşteptat la pod şi, când îmi era lumea mai dragă, mi-au dat una în cap după care m-au prăvălit aici. Am impresia că nici Pamela nu e străină de faptă dar asta, mă rog, contează acum cât negru sub unghie.

- Aşadar ai fost omorât. Din ce cauză? Invidie?

- Vreau să spun că am avut noroc cu măslina aia a revenirii. Mi-am revenit dintr-un somn pe care nu-l doresc nici celui mai înverşunat duşman.

- Cum e?

- Cum e ce să fie?

- Somnul ăsta? E coşmar sau cum?

- Nu pot să cred ce-mi aud urechile. Chiar te interesează?

- Aşa, pentru cultura mea generală...

- Ascultă, bre: scoate-mă de aici şi îţi îmbogăţesc cultura generală cu ce vrei şi ce nu vrei. Te-ai executat?

Nu fu chiar atât de simplu. Una la mână că prin zonă, deşi abunda de copaci, nu existau mijloace de construire a unei scări. Cât despre improvizaţie – acesta era un capitol la care Neonis avea două mâini stângi. Doi la mână, Neon stătu de se gândi până îi dădură lacrimile cu referire la cum să-l scoată pe Bernard de acolo dar nu rămase peste noapte în pădure. Oricând, o nouă maimuţă păroasă putea să-şi facă apariţia în locul celei plecate într-o lume mai bună. Aşa că Bernard fu nevoit să dea o fugă înapoi până la cetatea lui Zanatis şi s-o aducă la puţ pe Zanatis însăşi. O maimuţă păroasă era deja la post dar cum o zări pe Genesis se gudură pe lângă ea, supusă. Neonis o adusese cu greu pe zână, mai ales că dumneaei îşi pierduse încrederea în oricine, în propria ei persoană în primul rând.

- Ăsta-i hoţul?, îl întrebă aceasta pe Neonis după ce-l scoase pe Bernard din groapă prin puterea minţii.

- Eu mi-s acela, recunoscu Bernard bucurându-se că vedea din nou lumina zilei. Îmi pare nespus de rău pentru...

- Taci că nu ţi-a dat nimeni voie să iei cuvântul, i-o reteză ea întorcându-i spatele. Ascultă, Neoane, dacă te-am ajutat e pentru că...

Bernard nu aşteptă invitaţie cu colaci. Odată o strânse pe Zanatis în braţe şi după ce o sărută aşa cum ştia el mai bine zâna, desprinsă din îmbrăţişare, recunoscu: aceasta era cel de-i furase apa, măslina şi sărutarea. 

- N-ar fi bine acum să mergeţi la castelul lui Trandafir al Patrulea pentru a prezenta tuturor adevărul?, îşi dădu Neonis cu părerea. Aşa ar fi frumos. 

Bernard şi Zanatis se priviră adânc în ochi, răspunseră la unison:

- Acest proiect se abandonează.

Ocazie cu care cei trei o rupseră la goană înspre inima teritoriului Sânzienelor şi, după câte am înţeles, mai trăiesc şi astăzi aici dacă n-or fi murit între timp.

Abandonul (4)

Cetatea lui Zanatis avea uliţe lungi şi înguste, uliţe scurte şi late, stradele pietruite şi străzi cu asfalt găurit, crăpat, ca de bombe lovit, clădirile ce adăposteau instituţiile publice arătau jerpelit iar casele diverşilor particulari îţi luau ochii prin opulenţă, pieţele erau îmbâcsite şi pline de mirosuri în vreme ce spaţiile verzi erau populate cu inşi despre care ai fi putut băga în foc că nu mai citiseră o carte de pe vremea bunicii.

Parcurse labirintul acela de străzi şi străduţe până la fântâna lui Zanatis de parcă ar fi fost de-al casei. Zări un hamac, cam la patru metri distanţă de fântână, atârnat între doi stâlpi de beton şi în care se legăna cineva. Puţin mai încolo de hamac, practic în spaţiul dintre hamac şi fântână, pe o masă pipernicită, zăceau tot felul de farfurii încărcate cu bunătăţi: măslinele revenirii, ceafa de porc a invulnerabilităţii, coliva cunoaşterii totale, piureul cu copănel al înţelepciunii, pizza lui Superman, orezul cu bucăţică al lui Spaidărmen, jniţelele de soia ale sănătăţii de fier. Plus câteva pâini albe, mari, feliate, de la vel pitar.

Când termină de lecturat etichetele mâncărurilor, Bernard se trezi faţă în faţă cu un slăbănog care, îmbrăcat în alb din cap până în picioare, duhnea a parfum (de femeie) de te trăsnea. Era proaspăt bărbierit, purta un cerceluş în formă de cruce întoarsă în urechea dreaptă, una din sprâncene era vopsită în roşu aprins iar cealaltă în brun roşcat deschis. În pumnul stâng agita un cuţit de vânătoare cu lamă zimţată.

- Stăpâna e acasă?

- S-a băgat la somnic da’ mi-a zis să transmit că dacă o caută careva să se ia legătura cu mine.

- Dumneata spune-i c-am venit io. Din partea lu’ frac-su citire.

- Nu pot, stimabile.

- Păi de ce?

- Doarme, n-ai auzit?

- Şi nu poci pentru ca s-o trezeşti?

- N-am cum. Mi-e jenă.

- Amice, eşti idiot.

- Nici vorbă. Poate tu.

- Aş vrea eu.

- Serios? Să nu-mi spui că te-ai putea complace în starea asta că nu te cred. 

- Aş putea trăi toată viaţa aşa. Ştii ce lipsită de stres poate fi o astfel de viaţă?

- Nu. Cum? Adică cât?

- Enorm.

- Fabulos. Mă duc s-o notez în jurnal. Aşteaptă-mă. Revin în cinci minute.

- În regulă.

În timp ce aştepta, Bernard observă, parcă pentru prima dată, că fântâna şi hamacul stăteau scufundate într-o oază de umbră senzuală. De undeva de sus miorlăiau muzici orientale. Răcoarea îl învăluia nefiresc de dulce. Persoana din hamac se întoarse pe-o parte şi atunci Bernad, privind-o, rămase derutat de frumuseţea ei. Zanatis Genesis era pur şi simplu cea mai spectaculoasă femeie pe care o văzuse vreodată până atunci. Privind-o, nu se putu abţine şi-i dădu un sărut ca unei soţii îndrăgite la care te întorci după o absenţă îndelungată. După care, ca hipnotizat, ca prin vis, de parcă altcineva i-ar fi ghidat mişcările, luă apă din fântână, luă şi o măslină, încălecă preşul şi o tuli.

În urma lui stagnă o vreme un mic vârtej de praf stârnit de viteza cu care preşul se ambalase la drum apoi nu mai stagnă nimic.

Drumul de întoarcere fu, cum se întâmplă de altfel mereu în astfel de situaţii, mult mai scurt. Practic, până la reîntâlnirea cu Armăsarul Cugetător, drumul o ţinu aţă-ntinsă.

Când Armăsarul auzi vorbele transmise lui de Neonis, căzu pe gânduri, izbucni în plâns, râse necontrolat, râgâi iar în final se mărturisi:

- Deci ocupaţiunea mea mintală până în clipa de faţă a fost numai la prostii. Nu-i nimic. Tot răul spre bine. Mai bine mai târziu decât niciodată.

În cele din urmă, se topi printre copaci fără să-i arunce lui Bernard nici măcar o privire mulţumitoare. De cuvinte de acest gen nici nu se puse problema.

Abandonul (3)

Greu de spus de cât timp tot mergea văzând în faţa ochilor copaci, copaci şi iar copaci dar de abia atunci îi pică fisa. O şi spuse, de altfel, cu glas tare:

- Ce tălălache pot fi! Am plecat în misiune fără să am habar unde se află teritoriul lui Zanatis Genesis. Cum am putut fi atât de tălălache?

Îşi aminti că lăsase harta pe masă. Ocazie cu care se pedepsi arzându-şi o palmă.

Iniţial, nu-i răspunse nimeni şi nu-i comentă nimeni gestul. Apoi un glas, venit din spate, îi atrase atenţia că oricum în teritoriul cu pricina nu se pătrunde chiar atât de uşor cum crede lumea. Când Bernard se întoarse dădu peste un Cal Gânditor. Animalul, alb dar cu picioarele negre, îl privea cu ochi atât de umani încât Bernard nu avu cum să nu-i dea bună ziua.

- Spre informarea ta generală să ştii că nu sunt un Cal Gânditor ci un Armăsar Cugetător, preciză patrupedul de parcă i-ar fi citit gândurile. Caii Gânditori sunt sub noi. Inferiori, dacă-ţi convine mai mult termenul. Unii dintre ei, apropo de asta, stau atât de prost la capitolul „gândire” că li s-ar potrivi mai bine denumirea de „Cai Instinctuali”. Dar, na, te pui cu impresia generală?

- Nu, răspunse Bernard ca scos la tablă. Nu te pui că rişti să ţi-o iei.

- Corect, făcu Armăsarul Cugetător, pedagogic.

După care îi oferi, cadou din partea lui, un preş. Frumos colorat în dungi având toate nuanţele posibile şi imposibile de verde şi albastru.

- De unde l-ai mai scos şi p-ăsta?, se nelămuri Bernard privind (uluit) la preşul pe care animalul i-l întinsese, prins, în spaţiul dintre copită şi chişiţă, într-un gest de o umanitate revoltător de autentică.

Armăsarul nu avea şa, cu atât mai puţin nici vreo altă desagă pe lângă el din care să fi putut scoate cadoul.

- Asta contează? De unde l-am scos?, necheză patrupedul iritat.

- Nici vorbă. Era un simplu fapt divers, drese Bernard busuiocul. Mulţumesc anticipat. Bănuiesc că el mă vă duce pe teritoriul lui Zanatis, nu?

- Îi spui locaţia şi te duce acolo în viteză, zise patrupedul practic. Vezi că are patru viteze: cea a vitezomanului Gică, cea a blestemului, cea a invidiei şi cea a gândului. Asta e ultima viteză şi e cea mai rapidă. Vezi că în cazul ei tre’ să te legi de preş cu ceva altfel rişti să zbori de pe el nu cu el. Chestiunea de legat nu se include în ofertă. Ai priceput?

- Da, maestre, fireşte. Patru viteze. Cea a gândului numărul unu, cea a vitezomanului Gică ultima. A mai bengoasă.

- Fix pe dos.

- Exact asta am vrut să spun şi eu. Nu-j’ dă ce mi-a ieşit altfel.

- Vezi că asta nu-i tot. Îţi împrumutez preşul cu o condiţie...

- Mi-am imaginat eu...

- Îmi aduci de la Zanatis un anumit... ăăă... item.

- Care?

- Vei şti când ai să-l vezi. Clar?

- Floare la ureche, răspunse Bernard sigur pe el şi ferm convins că animalul se găsea într-o avansată situaţie embrionară... pardon, avansată stare de ebrietate. 

Se plecă, om şi animal, în direcţie opusă.

Bernard zbură printre arborii aceia majestuoşi care când aveau nuanţe arămii când argintii când aurii până când aceştia se terminară iar el se pomeni înfipt în ditamai căpiţa de fân. La o primă verificare observă că nu-şi rupsese nimic iar o a doua verificare o confirmă pe prima.

- Unde naiba suntem?, îşi materializă el nelămurirea cu glas tare ieşind din fân cu preşul sub braţ şi scuipând câteva paie. Am ajuns?

- Aici eşti la mine acasă: domeniul lui Neonis. Subsemnatul. Puţin mai încolo, dincolo de muşuroiul ăla de furnici, începe un alt domeniu, al lu’ alde Elefteria. O verişoară de-a mea. Dumneaei susţine şi azi, după atâta amar de vreme, că teritoriul ei e cel mai mare dar, mno, aşa e cu unii: tre’ să-i laşi ca pe ei că altfel îi apucă pandaliile. În rest? Pot să spun că ai ajuns aici deoarece puţin mai în spate, nu cu mult, vine o curbă a drumului în unghi de 90 de grade şi dacă pătrunzi în ea cu viteză nu mai apuci să faci la dreapta ci o ţii înainte ca gaia maţu’. Aşa ajungi la mine. M-ai înţeles? Să nu-ţi faci iluzii că ai fi primul care a greşit drumul.

Cel care îi vorbise era o arătare mai mult îndesată decât corpolentă, nu prea avea gât, purta un tricou mulat, fără mâneci, dintr-un material asemănător unei muşamale, braţele, musculoase, îi erau tatuate cu hieroglife, cuneiforme şi ideograme asiatice, pantalonii, trei sferturi, se terminau cu sandale cu talpă groasă iar pielea capului şi a picioarelor îi bătea înspre un verde deschis în vreme ce aceea a braţelor şi a gâtului într-un albastru închis. Neonis nu era un bărbat urât dar nici nu-l dădea frumuseţea afară din casă. Privită din anumite unghiuri mutra sa invita la un râs dintr-acela ca izbucnit în urma unei glume mustoase pe câtă vreme aceiaşi mutră, observată din alte unghiuri, nu comunica nimic.

- Merg către Zanatis, zise Bernard simţind nevoia să spună ceva deşi nu i-o ceruse nimeni.

- Bineînţeles că spre ea mergeai, făcu Neonis scoţând din rucsăcoiul pe care-l avea în spinare o păturică, aşternând-o pe pământ şi invitându-l şi pe Bernard să-i urmeze exemplul. Drumul pe care zburai atât de fain, până să negociezi execrabil curba aia, numai acolo duce nu în altă parte.

Bernard se aşeză.

- Aşadar, tinere bavarez, cum stăm? Stăm bine, stăm prost?, întrebă Neonis privindu-l atât de intens de parcă l-ar fi dezbrăcat din privire.

- Ştiu şi eu?, speculă Bernard. Depinde de... ăăă... stare. Dacă...

- Taci că mi-am amintit ce vroiam să-ţi spun, îl întrerupse celălalt. Vezi că itemul pe care-l doreşte Armăsarul Cugetător se află în posesia lui proprie şi personală. Doar că încă n-a realizat-o. Când ai să-l reîntâlneşti să-i zici că ai stat de vorbă cu mine şi că de la mine pentru el prin tine vine acestea: „ca să meriţi ceva trebuie mai întâi să-l câştigi”. Ai reţinut, da? Câştigi şi apoi meriţi. Nu invers. Bun aşa?

- Bun şi aşa. În lipsă de altceva... de ce nu?, comentă Bernard ca picat din lună.

Ocazie cu care Neonis se ridică, îi dădu lui Bernard o sticlă cu apă, trei mere, două portocale şi o banană, strânse păturica, îi atrase atenţia că soră-sa are o fire sensibilă deci să se poarte frumos cu ea că altfel o va sfecli, făcu stânga-mprejur şi dispăru din peisaj.

Bernard îşi continuă şi el drumul, mai întâi în viteza a doua apoi într-a treia că, na, orele erau înaintate şi orice misiune ce începe trebuie să se mai şi termine. 

Abandonul (2)

Bernard o apucă spre teritoriul Sânzienelor, fraţii şi surorile sale oficiale încurajându-l fiecare în stilul său:

- Să te-mpingă Dumnezeu în bine. (Pamfyl)

- Ai grijă de tine. (Pamela)

- Ţine-ţi prietenii aproape iar pe dujmani la sân. (Mytrofan)

- Valar morgulis. (Isaura)

Nimeni din cei prezenţi n-avea habar ce însemna asta, Isaura nici atât sau n-a vrut să spună dar sunase al naibii de cool.

Problema se ivi la podul (rabatabil, din lemn de frasin) ce făcea legătura dintre ţara lui Hermes Trandafir al Patrulea şi tărâmul Sânzienelor. Mai exact de sub pod de ivi problema – o maimuţă păroasă cu blană verzulie şi aducând a combinaţie dintre cimpanzeu şi gorilă. Bernard se sperie şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să bată în retragere. Maimuţele păroase aveau prostul obicei să-ţi pună întrebări încuietoare iar dacă nu le furnizai răspunsul corect din maxim a doua încercare te băteau până te omorau. Unde mai pui la socoteală că întrebările erau atât de abil ticluite că nu aveai cum să dai răspunsul corect din maxim două încercări.

Bernard reveni cu o mare ruşine în suflet la castelul tatălui său. Nu dădu ochii însă nici cu el şi nici cu fraţii şi surorile sale oficiale, ocoli spre marginea domeniului regal acolo unde, în pădurea de fagi şi stejari ce se lăfăia pe câteva zeci de hectare, dumnealui îşi încropise o colibuşoară. Cocoţată printre ramurile groase cât un stat de om ale unui gorun străvechi, locaţia era adăpostul în care se refugia adesea Bernard când avea de înfruntat situaţii dificile. Sau când pur şi simplu avea chef să fie singur.

Parcă îşi amintea că printre atlasele, cărţile, ceasloavele şi tratatele din colibă (multe găbjite din însăşi biblioteca regală) se aflau şi informaţii referitoare la cum puteai trece de o maimuţă păroasă fără să iei bătaie. Căută până înspre dimineaţă dar nu găsi nimic. Îl apucă disperarea. Habar nu avea cum putea ieşi din impas. Răsărea soarele iar o rază de-a lui se juca pe lemnul lăcuit recent al colibei.

Bernard adormi privind fascinat raza.

Când se trezi se însera. În hamacul din colţ zări o femeie mică de înălţime – dacă avea un metru patruzeci – dar perfect proporţionată pentru înălţimea ei. Îl privea maternal şi era îmbrăcată într-un elegant costum de vânătoare de un brun deschis.

Nu fu nevoie de cuvinte, străina vorbindu-i pe cale telepatică. După ce termină de comunicat anunţă cu glas tare că „merge să fumeze o ţigară”, Bernard îi sublinie, tot cu glas tare, că „nu are scrumieră”, se întrebă, în secunda doi, ce putea fi aia „scrumieră” şi cum putuse pronunţa un cuvânt de care nu auzise în viaţa lui iar la final, după ce străina dispăruse înspre o locaţie necunoscută, îşi dădu seama că nu-i mulţumise pentru ajutor.

Luna, rotundă ca o mămăligă, veghea în punctul cel mai înalt al traiectoriei ei cosmice atunci când Bernard îşi făcea din nou apariţia lângă podul cu pricina.

Maimuţa păroasă, la datorie, sta pregătită să-l cotonogească.

- Vreau să joc cum niciodată n-am jucat, aproape că răcni Bernard aşa după cum fusese povăţuit de străină.

Maimuţa încremni cu pumnul în aer.

- Ştii prea bine, bipedule, că nu există nimic şi nimeni care să mă poate înfrânge, lătră ea, cumva ca o pisică în călduri.

- Vreau să joc cum niciodată n-am jucat, continuă cu aproapele-răcnirea Bernard. Jocul e esenţa vieţii. Dacă n-ai chef de joacă dă-te din drum că mă incomodezi.

Faza cu „dă-te că mă incomodezi” fu rostită, ce-i drept, pe un ton mult îmblânzit.

Maimuţa se apropiase între timp la nicio lungime de braţ de Bernard. Din blana ei care acum lucea cu o nuanţă de un verzuliu otrăvit emana o aromă de usturoi şi varză murată care-ţi cam întorcea stomacul pe dos dacă stăteai prost la capitolul mirosuri. Bernard, din fericire, stătea bine la acest capitol.

- Ţi s-a făcu de scărmăneală sau ce?, mormăi maimuţa cu un puternic accent străin. Basarabean, dacă-mi dau bine seama.

- Doi olteni trecură Oltul, începu Bernard poezia, pe nerăsuflatelea. După ei trecură Rădoi. Câţi olteni trecură Oltul înainte şi-napoi?

Era dintr-odată aşa de linişte că puteai auzi razele de lună izbindu-se de marginea podului.

- E simplu, băi biped, bolborosi maimuţa. Patru. Doi la dus şi doi la întoarcere. Ceva mai greu nu găseai?

- Greşit, zise Bernard colorându-şi obrazul cu un zâmbet hoţesc. E trei. Că pe al treilea îl chema Rădoi.

O secundă arătarea căscă nişte ochi cât cepele. Pe urmă, aceştia îi deveniră două fante înguste iar buza de sus, întoarsă în afară, îi dezvălui o dantură murdară şi stricată. Peisaj cu atât mai plastic cu cât, în lumina lunii, mutra arătării semănase cu un cap de mort.

- Rădoi şi mai cum?, întrebă ea încleştându-şi degetele într-un pumn ce nu prevestea nimic bun.

- Parcă nu ştii?, improviză Bernard. Jlompotă Rădoi.

- Profesia?

- Mentalist lingvist.

- Există aşa ceva?

- Eu însumi am absolvit cursurile anul trecut. O pacoste. Numa’ raţionamente şi axioame.

- Părinţi?

- Ai cui? Ai mei?

- Nu, bă. Ai lui Rădoi ăsta...

- Fără mamă, fără tată. Autodidact.

Maimuţa stârmocea. Se vedea de la o poştă că i-ar fi ars bipedului o mamă de bătaie de să-i sară sângele în toate părţile dar, în acelaşi timp, ceva o împiedica. Rău de tot. De atâta împiedicare, o bală i se prelingea leneşă din colţul gurii.

- Ce căuta Rădoi în urma ălora doi?, reuşi ea să îngâne după ceva timp.

- De mâncare, desigur. Altă întrebare? rosti provocator Bernard.

- Unde se ducea?

- La piaţă, of course. Altă întrebare?

- Cine-i Oltul?

- Nu „cine”, „ce”.

- Ce?

- Un râu, Oltul ăsta. Peste care era construit podul cu pricina. Altă întrebare?

- Nu mai am întrebări, replică învinsă maimuţa care se întoarse cu spatele şi, şapte bătăi de inimă mai târziu, pocni glorios. De ciudă că nu reuşise să întrevadă capcana lingvistică abil ticluită în vorbele unui amărât de biped. 

Abandonul (1)

În ultima vreme, Hermes Trandafir al Patrulea, de profesie împărat, era stăpânit de o stare bizară. Cu atât mai bizară cu cât înainte de asta dumnealui dăduse dovadă de un echilibru emoţional ieşit din comun. Acum Hermes Trandafir al Patrulea parcă era un alt om: azi îl vedeai exuberant, mâine era scufundat în depresie, azi te lăuda (de multe ori în chip gratuit), mâine te critica (de cele mai multe ori excesiv), azi îţi cerea totul, mâine nu te băga în seamă nici dacă-l trăgeai de mânecă, azi era generos cu tine, mâine îţi scotea ochii pentru lucruri întâmplate cu luni bune în urmă.

Starea asta îl stăpânea de aproape trei săptămâni şi nimeni nu ar fi putut spune precis care era cauza, Trandafir al Patrulea cu atât mai puţin. Se umbla în vârful picioarelor la Curte de teamă ca nu cumva, prin imprevizibilul comportamentului său, împăratului să-i tune şi să-i fulgere, aşa, din senin. Iar când lui Hermes i se întâmpla asta de cele mai multe ori se lăsa cu scurtări de cap. 

Cei patru copii ai lui, adunaţi într-o cameră aruncată tocmai în vârful Turnului de Veghe, ţinură divan (serios) pe tema asta. Nu de alta dar le era tuturor teamă că dacă aveau să-l întrebe direct pe tatăl lor despre starea sa aveau să-l supere şi mai tare. Şi nu avea nimeni chef să şi-o ia pe cocoaşă. Mai ales dacă era fără niciun motiv.

- Propun să-l întrebăm indirect dacă direct nu merge, zise Mytrofan, al treilea în ordinea succesiunii la tron.

- Tu vorbeşti serios?, îl întrebă Petronela, a doua în ordinea succesiunii la tron, ridicând a mirare din sprâncenele ei groase.

- Cum adică să-l întrebăm indirect?, se nelămuri şi Pamfyl, primul în ordinea succesiunii. Îl antrenăm într-un joc sau cum?

- Mai întâi îl ducem cu zăhărelul, marşă Pamela pe comedia „planului genial”, iar apoi îl tragem de limbă. Sub imperiul hipnozei.

Pamfyl luase dintr-o dată o figură atât de serioasă încât până şi Isaura, a patra în ordinea succesiunii şi care era sătulă până-n gât de incapacitatea lui Pamfyl de a face diferenţa (de multe ori) dintre o propunere serioasă şi un sfat dat la plesneală, izbucni în râs.

- Ce persoană cu nevoi speciale poţi fi uneori, izbucni Pamfyl înţelegând, cu greu, că fusese, din nou, bătaia de joc a soră-sii. Dacă mai faci o singură dată aşa ceva să ştii că te... 

- Am zis şi eu, n-am dat cu parul, întrerupse Pamela. Ho, nu te îmburica aşa.

- Eşti o persoană cu nevoi speciale, soro. Nu regret nimic din ce am spus.

- Exagerezi, băi ăsta marele, îi aruncă Pamela o privire dulceagă. Ori te pomeneşti că nu te afectează limbajul de lemn de la Curte! N-ai văzut cât de uşor prosperă aici lingăii? La unchiul Hefaistos nu suflă nimeni în front. Tata lasă mult de la el iar asta, mă tem, într-o zi îi va fi fatal.

- Ce legătură are chestia asta cu discuţia noastră?, întrebă un Pamfyl pe care nu-l băgă nimeni în seamă. Parcă ne adunaserăm aici pentru o cu totul altă problemă!

- Tu eşti înaintea mea la tron, soro, sublinie Mytrofan. Limbajul de lemn al lingăilor va fi problema ta nu a mea.

- Am priceput: când o să-ţi vie ţie rândul la tron te pomeneşti că limbajul ăsta va fi dispărând complet de pe firmamentul curţii! Vom vorbi cu toţii limpede ca apa de izvor. Bonus: lingăii vor fi eliminaţi sau se vor fi eliminând singuri.

- Unde zăcea capacitatea de a vedea în viitor! Îmi cer scuze pentru ignoranţă, făcu Mytrofan colorându-şi chipul cu un rânjet acru.

- Nu ţi-ai căpătat încă privilegiul de a-ţi cere scuze, îi întoarse Pamela rânjetul. Când o să capeţi acest privilegiu am să te anunţ. Până atunci află de la mine că...

- Băi, ia terminaţi cu aberaţiile astea, răbufni Isaura blagoslovindu-i pe fratele şi sora ei mai mare cu o privire încărcată de scârbă. Cearta asta a voastră nu duce la nimic constructiv.

 - Corect, comentă Pamfyl care-şi turna un pocal de vin roşu.

Ceilalţi îl priviră ca pe o curiozitate de circ pătrunsă incognito în divanul lor.

- Am o idee, continuă Isaura, zece secunde mai târziu: să-l trimitem pe ăl din flori.

- !?

- Care flori?

- Pe bastard, bre, ce nu pricepi!? Vrei să-ţ’ desenez?

- Pe alde Bernard Uley?

În regatul lui Trandafir al Patrulea toţi copiii din flori erau numiţi Uley. Analogie cu „a călca în străchini în relaţia conjugală”. Regele îi avea astfel şi pe Petru Uley şi pe Eufrosina Uley dar de ei copiii legitimi nu aveau încă habar.

Bernard, onorat că fraţii şi surorile sale oficiale îl bagă în seamă, nu aşteptă să i se spună a doua oară. Pândi momentul şi când acesta se ivi îl abordă pe împărat cu inima deschisă. În marea sală a tronului (nu rămăseseră decât ei doi după ce toată lumea se retrăsese în vârful picioarelor) întrebarea lui Bernard sunase ca un ecou într-o criptă. Regele îi zâmbi ca unui copil cu un coeficient redus de inteligenţă după care îl trimise, sec, la origini.

- Altă treabă n-aveai tu decât sănătatea mea. Spune drept cine te-a trimis: Pamfyl, Mytrofan?

- Îmi pare rău că gândiţi aşa, Luminăţia Voastră, replică Bernard protocolar. M-aş duce bucuros unde m-aţi trimis doar că habar nu am cine e maică-mea. Mi-aţi atras atenţia că o să-mi povestiţi odată despre ea dar până acum...

- Da, nu am precizat momentul când o s-o fac, răspunse Hermes căzând pe gânduri. Hai, ieşi afară până nu m-apucă, mai mormăi el fără să-l privească în ochi.

Bernard se retrase dar a doua zi, aproximativ la aceiaşi oră tâmpită a amiezii, trei şi zece, era din nou în marea sală a tronului. Împăratul îl chemase evidenţiindu-i faptul că starea de care suferea parcă îşi mai pierduse din intensitate dar nu putea promite încă nimănui că lucrurile aveau să evolueze în bine.

- Să înţeleg de aici că starea asta a ta prin care ai dat toată Curtea peste cap acţionează independent de voinţa ta, nu?

- Nu era evident că asta am spus?, făcu Hermes uşor iritat.

- Ce spune omu’ poate fi foarte uşor întors împotriva lui, comentă Bernard asemeni unui moşneag sfătos.

- Cine te-a învăţat prostia asta?, îl bruftului Trandafir al Patrulea ca şi când i-ar fi ars una cu buzduganul în numele tatălui şi alta în cel al Fiului.

- Am văzut-o într-un vis, Luminăţia ta, mărturisi Bernard. Se făcea că eram într-o ţară unde nimeni nu putea fi mai presus de Lege şi dacă făceai o tâmpenie şi erai prins ţi se citeau nişte drepturi iar la final ţi se sublinia că să fii foarte atent ce declari de acum încolo întrucât orice cuvinţel îţi poate fi răstălmăcit.

- Dacă te bazezi pe vise ajungi în viaţă ceva mai sus de genunchiul broaştei, zise împăratul înăbuşindu-şi un căscat.

După care îl trimise, din nou, la origini şi apoi, rectificând, la plimbare.

Cu toate astea, Bernard fu rechemat la împărat, în apartamentele personale, undeva în jur de unsprezece şi patruzeci şi trei de minute, dimineaţa, cinci zile mai târziu.

Hermes îl servi cu bere neagră apoi îi aduse la cunoştinţă că dialogurile cu fiul său „uleios” îl scoseseră defintiv din starea sa tembelă dar dacă „se vroia” ca ea să nu-i mai revină vreodată era nevoie să se spele pe ochi cu apă de la fântâna aflată pe teritoriul Sânzienelor, mai exact pe teritoriul lui Zanatis Genesis, mămica tuturor Sânzienelor.

- Treabă nasoală cu fântânile, tăticule, aruncă Bernard dând pe gât ultimul strop de bere. Ieşi de acolo modificat. Şi nu de puţine ori se întâmplă să fie vorba de modificare în sens negativ. Iar ca să revii la statutul iniţial necesită...

- Bă, te duci sau nu?, îl întrerupse ta-su simţind cum începe să-l mănânce.

- Iaca mă duc, afirmă Bernard ştergându-se la gură cu un colţ al mânecii. Da’ să nu zici că nu te-am prevenit.

- Întoarce-te victorios şi stăm de vorbă mai pe îndelete despre... ăăă... arborele tău genealogic, promise Hermes. 

Deconstructivism

       - Trebuie să rămânem pe vas cât mai mult cu putinţă, zise Ilarie făcându-şi loc cu coatele. 

      Mulţimea parcă era bătută în cap: când înainta, când stătea pe loc. Unii se apucaseră să privească la stele, alţii vânau (dintr-odată) poziţionarea diverselor astre de-a lungul Căii lactee, mai erau şi unii care parcă exact atunci descopereau frumuseţea lunii pline într-o noapte înstelată. Pe ici, pe colea unii arătau de parcă ar fi privit în sine iar alţii ca şi când ar fi citit ziarul. Când mulţimea se punea în mişcare o făcea cu viteza melcului. Impresia generală era că undeva în faţă (în spatele vasului, mai precis spus) trebuia să se ajungă cu o astfel de viteză altfel nu mai reuşeai să pui mâna pe cadoul ce de altfel ţi se oferea pe gratis.

      - Cât mai mult cu putinţă, repetă el frigând un şut în dosul unui ins corpolent care tocmai se aplecase să-şi reîncheie şireturile.

      Fesele lovite de bocancul lui Ilarie sunară înfundat. Dezechilibrându-se, respectivul se duse cu capul înainte, ca o minge de bowling, într-o familie care încropise şi ea o grămadă ad-hoc, stabilindu-şi planul de bătaie pentru următoarea jumătate de oră. Sau cel puţin aşa arătau toţi acei membri, capetele aplecate unul spre celălalt, privindu-se adânc în ochi, vorbindu-şi într-un grai straniu, plin de consoane. Se rugau?... Oricum, busculada ce se iscă în clipa contactului dintre şiretos şi membri îi permise lui Ilarie ca împreună cu iubi a lui să avanseze metri buni.

      Vasul începea să se încline. Tot mai mult. Încet dar sigur cum ar veni. Scârţâia din toate încheieturile. Plutea deasupra la toate un frig ca de frigider.

      - Dacă nu rămânem pe vas suficient de mult încât să ajungem în capătul celălalt n-o să mai poată  regizorul să surprindă toată catastrofa, continuă Ilarie adresându-se aerului de dinaintea sa. Hai, să fim puternici, dragostea mea...

      Dragostea vieţii lui, Andromeda fon Kaiserslauter, născută Tulumbeanu, într-o primă fază, îl auzi dar nu-l ascultă. Mintea îi fugea înnebunită căutând un reper, ceva oricât de mic dar sigur de care să se poată agăţa. Nu putea pricepe s-o tai cum de ditamai vasul, considerat de nescufundat, o luase acum la vale rău de tot. Andromeda considera incredibil ca peste un timp oarecare, puţin nu mult, toată barca asta de fier şi lemn, mândria tehnologiei moderne, avea să zacă pe fundul oceanului. Parcă ar fi fost vorba de un film din seria catastrofă sau ceva de genul ăsta. Un banc prost, morbid, sec, la care nu râzi nici dacă ţi se explică prin scheme. În acelaşi timp, paradoxal sau nu, mintea ei orbita în jurul discuţiei lor de ieri seară când, privind amândoi apusul, luaseră la puricat noţiuni precum credibilitatea personajului, natura intrigii unei proze scurte, esenţa temei unui roman, profunzimea sau superficialitatea vocii naratoriale. Aş putea să sar oleacă în trecut şi să vă relatez această discuţie dar m-a apucat o lene greu de descris în cuvinte. Să mergem, aşadar, pe firul actualei poveşti. 

      Pe urmă, într-o a doua fază, Andromeda născută Tulumbeanu (şi pe care maică-sa o încârligase cu un prosper om de afaceri din industria lemnului, individ care naiba ştie pe unde umbla în clipa asta, mai ştii?, poate făcuse infarct că era cam corpolent nu aşa tras prin inel) rămase uşor blocată:

      - Iubi, ia opreşte-te, îl trase ea brusc de mânecă.

      Se agăţară de balustradă. Vasul nu sta, se înclina. Aproape imperceptibil dar se înclina. În curând avea să se încline superperceptibil, luminile să se stingă şi atunci să te ţii vericule de panică. Până în clipa de faţă însă era încă bine.

      - Cum adică citez să surprindă regizorul catastrofa am încheiat citatul. Din tine. Ce vrei să spui cu asta?

      Ilarie numai de dezbateri deconstructiviste n-avea chef în momentul ăsta delicat dar, din iubire pentru Andro a lui, îngăimă ceva. Care, desigur, n-avea nicio logică.

      - Vrei să spui că noi suntem personaje de film şi că Titanicul nu se scufundă cu adevărat?

      Apoi pe un ton de pastor condamnând nu mai ştiu ce păcat capital:

      - Ce naiba facem noi aici, Ilarie al meu?

      Ilarie, cu toată educaţia lui de pasager călătorind la clasa a treia şi de ins trăind, aşa, liber, gen „trăiesc după cum îmi dictează propria conştiinţă iar nu a altora” avu un rictus ca de lord exprimându-şi bucuria victoriei în faţa unui adversar inferior:

      - Titanicul s-a scufundat demult, scumpi. Şi n-a fost nicio muzică pe fundal. Iar vaporul rupându-se în două nu s-a încadrat în categoria niciunui efect special. Cei de pe punte au asistat îngroziţi la fenomen. Cât despre cei din bărcile de salvare ce să mai zic: luaţi la întrebări, după catastrofă, susţineau ba că vasul s-a dus lin la fund, ba că a dispărut din peisaj ca şi când ai şterge cu radiera un desen în creion, ba că fiinţe din altă lume l-au pulverizat în cele patru vânturi cu o rază verde.

      - Şi atunci?, făcu Andromeda vexată de-a binelea. Te mai întreb odată: ce naiba căutăm noi aicişa? Nu pricep: poţi face o vrajă ca să ieşim naibii de aici şi n-o faci pentru că... ăăă... să împlinim un destin regizoral?

      - Aş vrea eu să pot face vrăji, mărturisi Ilarie în timp ce prin faţa ochilor interni îi fulgeră imaginea unei cohorte de şobolani părăsind în goană corabia ce stă să se scufunde dar înecându-se în apa rece ca gheaţa pentru că, na, după gaura aia nu mai urma niciun uscat ci doar haşdoio. Din păcate nu sunt decât o fiinţă de celuloid. Mai nou, sunt o fiinţă virtuală. Gen încărcabilă pe harddisk, trasă de pe torenţi, vizualizabilă via streaming.

      Noaptea se scurgea înstelată. Undeva înspre dreapta se zărea nu-ş’ ce stea aducătoare de noroc. Ochii lui iubi sclipeau seducători. La babord, cam la jumătatea distanţei dintre provă şi pupă, orchestra atacase un song aducând izbitor cu The power of good-bye a lui Madonna. Performat, desigur, din puterea viorii şi a contrabasului. Vocea mai lipsea ca să poţi jura băgând mâna în foc asupra originii cântecului...

      Deprimant, dacă mă-ntrebaţi pe mine, pentru că înainte de asta se succedaseră în eter sunete precum Bărbierul din Sevilla, aria, de Rossini, Nicu Alifantis – Doamnă verde, Queen – I want to break free sau Savoy – Angela. Cum care Angela? Aia cu „când vântul despărţirii se porneşte şi rupe a speranţelor aripă doar inima te roagă omeneşte, iubito, nu pleca, nuuu, Angelaaa... şai-la-laaa”. N-o ştiţi? Bă, nu ştiţi ce pierdeţi! Puneţi mâna de vă faceţi educaţie muzicală. E păcat, zău aşa.

      - Să-ţi spun sincer îs perfect împăcat cu condiţia mea, făcu Ilarie, apucând-o strâns de mână pe Andromeda.

      Vasul începuse să se încline vizibil.

      - Ar trebui să fii şi tu. Nu de alta dar finalurile fericite mă emoţionează până la lacrimi. Chiar dacă sunt triste. Sau mai ales atunci.

      Luminile se stinseră. Lumea începu să ţipe. Disperată. Într-una din bărcile de salvare careva se ridicase în picioare şi, cu mâna imitând salut milităresc, porni să cânte „Deşteaptă-te române”. Dintr-o altă barcă veni spre ins, cu boltă, un cartof. Şi recomandarea să stea drecu jos că n-avea vocea neam.

      Andromeda nu stătu prea mult pe gânduri. Puse în balanţă lucruri numai de ea ştiute iar la final se văzu nevoită a-i da dreptate lui Ilarie. Ocazie cu care îi umflă un sărut pasional iar după aia îi declară că măcar vor muri împreună. Asemeni lui Romeo şi Julietei.

      Pe fundal se auzea de undeva, în surdină:

      o nouă zi de dragoste ne-aşteaptă.. Savoy, tot Savoy – Duminică. 

      Mă duc să mănânc un pateu vegetal. De casă nu cancerigenul din comerţ.