Meteoritul (2)

             Nici bine nu-şi dădu Ilie acordul în privinţa drumeţiei făcută împreună că se şi pomeni luat de-o aripă şi tulea călare pe o pilotă zburătoare, generaţie mai veche, din aia ce lăsa mult puf.

- Numele meu este Menfis, îi zise tinerelul cu bărbuţa spilcuită manevrând, cu un profesionalism bine pus la punct, pilota. Menfis Ilarion. Vina îmi aparţie, recunosc. Dobitocu’ mi-a luat locul şi face acum ce vrea muşchiul lui din mine. 

- Asta e şi mirarea mea, zise Ilie ca şi când nu ar fi auzit nimic din ce-i spusese Menfis şi, în acelaşi timp, privind fascinat la incomensurabilitatea văzduhului care, cu o linie a orizontului în continuă mişcare, dar rămânând totuşi aceiaşi, da impresia unui ocean în fierbere. Ce căutaţi la curtea unui asemenea individ? Dată fiind reputaţia lui nu tocmai roză, trag concluzia că vă place adrenalina.

- Mi se pare suspect să nu ştii decât atâta despre Purpură-Împărat, se auzi ca din butoi vocea lui Radu. Deci n-ai cum. Omu' ăsta e de o răutate strigătoare la cer. La propriu, mai adăugă el scobindu-se în nas. 

- Ia termină-te, bre, cu insinuările astea de neam prost, spuse Petronel cu un aer de spleen aristocratic. I-o fi plăcând şi lui adrenalina, ca şi nouă de altfel. Care-i problema? 

Cum la întrebările retorice nu trebuie să răspunzi, conţinând ele însele prin ele însele un răspuns nu se auzi nici musca aşa că Petronel îl bătu pe umeri pe Ilie: 

- Ai tupeu, bro, îmi placi. Eşti de-al nostru. 

Liniştea continuă a se manifesta deasupra micului grup călare pe pilotă până ce fu spartă de un icnet de lehamite al Gerilei căreia i se terminase pipa. 

- M-am născut în Bosanova dar în prezent m-am stabilit în Ţara-lui-Papură-Vodă, consideră atunci Ilie a se băga în seamă, contemplând o formaţiune noroasă ce arăta a uragan. E o altă lume, recunosc.

- E la capătul lumii, bre, zise Horia mâncându-şi de sub unghii. Am un văr acolo. Aiurea rău. El nu zona. Mai aveţi pomi fructiferi p-acoluşa?

- Ce-ntrebare mai e şi asta, grasule?, spuse Zamfir cu gura umedă. Normal că are pomi. Se bea o ţuică acolo de cazi pe spate. Pe cuvânt. Tot de la o verişoară o ştiu şi eu. Care tot de acolo e.

- În principiu, dumnealui are dreptate, zise Ilie uşor melancolic. Sunt pomi fructiferi o groază dar în ritmul ăsta zona se va transforma în 50-70 de ani într-un deşert de toată frumuseţea.

- Şi din cauza asta ai plecat din Ţara-lui-Papură-Vodă? Să cauţi o zonă mai mănoasă? întrebă Gerila circumspectă.

- Auzi, Ilarioane, eu nu pricep un lucru, se băgă în seamă Petronel spărgând discret nişte seminţe de bostan. Dobitocu’ de care zici tu că-ţi poartă sâmbetele nu poate fi făcut să se ducă pe Cea Lume? Aşa, pe şestache!? Perna pe faţă, gen? Sau te pomeneşti că te are cu ceva la mână şi atunci...

Se întrerupse brusc; o anumită grimasă a tinerelului, manifestată la nivelul privirii, îi subliniase afirmaţia din urmă. Vru să continue cu „da, e urât să fii şantajat emoţional mai ales într-o lume unde sentimentele sunt considerate un fel de marfă a fraierului” dar nu mai spuse nimic considerând-o prea filsosofică pentru împrejurare. Vorba aia: „tăcerea e mama înţelepciunii”.

Ilarion însuşi tăcu deşi fu cât p-aci să replice, pentru a nu da semne de slăbiciune, că „ar fi câteva planuri de bătaie în lucru referitor la dobitoc dar ar mai fi de asemenea nevoie şi de timp pentru a vedea care dintre ele ar fi cel mai indicat” numai că superstiţiosul din el tăcu mâlc pentru că, nu-i aşa?, dacă zici şi la alţii nu se mai îndeplineşte nimic. În veci. Aşa, mai ai măcar speranţa.

- În primul rând că... ăăă... merg cu voi deoarece am simţit nevoia să onorez propunerea domnului Menfis, zise Ilarion pe un ton politicos. Era cam de neam prost să-l fi refuzat. Ficţiunea noastră ar fi murit din faşă...

-?...

-!...

-%&*!?...

- Şi în al doilea rând? întrebă Gerila.

- Păi nu mai e al doilea rând. Asta fu tot.

- Păi ai zis citez în primul rând am încheiat citatul. De unde rezulta că mai veneau câteva rânduri.

- Deloc. Ăsta e un fel de-al meu de-a zice când vreau să evidenţiez ceva foarte important.

- Curios mod de exprimare. Induci în eroare.

- Ştiu. Mi s-a mai spus. Am luat şi bătaie pe chestia asta. Dar staţi liniştiţi, am dat şi eu. Ohoo, ce-am mai dat!

- Bre, ia lăsaţi trăncăneala acolo în spate că ne apropriem, anunţă Ilarion cu aer de condamnat..., pardon, de comandant.