Mărunţiş de august

     - Dacă mă gândesc mai bine întreaga zonă are ceva special în ea nu doar parcu’ ăsta obosit, zise Ştefan dintr-o suflare. 

     Nu-l obligase nimeni să rostească „dintr-o suflare”, aşa simţise el nevoia. 

     - Toată zona?, se miră Toader dar căruia, de fapt, îi stătea gândul la stiloul pe care şi-l cumpărase ieri şi care stilou, în ciuda preţului piperat şi al mărcii de renume internaţional, se comportase modest pe foaie. Mă rog, poate era şi foaia de vină – calitate mediocră – şi căldura (umedă) ce-ţi intra prin toate orificiile, incomodându-te. 

     - Exact. Toată zona, aşa am zis. M-ai auzit perfect. 

     Arealul la care făcuse referire Ştefan ocupa un spaţiu mai mult decât generos; parcurgeai practic toată partea încărcată de istorie a oraşului trecând prin cartierul unde se aflau primele blocuri, construite pe vremea comunistoizilor ani ’60 (blocuri ridicate cu ceea ce azi s-ar numi risipă de material – adevărate case trântite una peste alta, cu ziduri groase şi încăperi spaţioase), şi ajungeai la vilele cochete, răsfirate discret prin buzunare de vegetaţie atent întreţinute, unele dintre ele, de proprietari cu fior gospodăresc. Buzunarele de vegetaţie ale altor vile zăceau pur şi simplu într-o stare de sălbăticie totală. Dar în curte putea fi zărit automobilul scump, first hand? Putea.

     - Culmea, am avut impresia că nu te auzisem perfect. 

     - Ba da, m-ai auzit dar n-ai vrut s-o conştientizezi. 

     În sinea sa, Toader concluzionă că stiloul ăla e prost şi dacă l-ar păstra ar fi o dovadă clară de manifestare autosadomasochistă. 

     - De ce?, întrebă el cu glas tare. 

     - De ce... ce?, fu rândul lui Ştefan să întrebe, niţeluş confuz. 

     - De ce zici că te-am auzit perfect dar n-am vrut s-o conştientizez? 

     - Ştii că eşti nostim! De un’ să ştiu eu ce gândeşti? Mă crezi narator omniscient? 

     - Ai rămas în urmă cu noutăţile, zise Toader ca şi când ar fi amuşinat o astfel de intervenţie. Dacă nu mă-nşel, acestei entităţi i se spune acum narator heterodiegetic. Opusul lui – naratorul subiectiv – se numeşte homodiegetic. 

     Apoi tot el de parcă i-ar fi adus un repoş fin amicului său imaginar: 

     - Unii nu mai pot de bine şi inventează preţiozităţi d-astea de scărpinat la caise cu ambele mâini în public. 

     Celălalt părea obsedat de un singur lucru: 

     - Toată zona, frate, are ceva special în ea. Ştii ce zic eu aciulea!? Toată zona, bre, nu doar aşa, o stradă-două. The whole thing, vorba americanului.  

     - Acum douăzeci şi patru de ore erai ferm convins că de la parcul ăsta bezmetic pleacă întreaga magie a zonei, decise Toader să facă pe plac obsesiei amicului. Sau amicului său obsedat. 

     - N-am zis „parc bezmetic”, am zis „parc obosit”. 

     - Poetul zice altfel... stai aşa să-mi amintesc corect... gata, mi-am amintit: "parc devastat, mâncat de cancer şi ftizie". Superb de morbid, nu? Mai "Familia Adams" decât asta nici că se putea. 

     Ăsta era Raul Robert. Picase în zona grădinii din spatele casei fix când Ştefan pronunţase „parc obosit” şi, dând dovadă de mic de o capacitate de improvizaţie peste medie, nu se putuse abţine şi-şi făcuse numărul. Din nou. În rest? Reţinuse versurile dar nu şi numele poetului. Dacă i-ai fi spus că le-a scris Bacovia nu te-ar fi crezut. Îi picase la bac Bacovia şi din cauza asta picase şi bacul, în sesiunea din iulie, dar şi pentru că, ferm covins din surse zvonistice sigure că se va da dramaturgie, trecuse prin liric ca gâsca prin apă. Pe de altă parte, cândva ştiuse foarte bine ce-l impresionase la sintagma cu „parcul devastat”, azi o uitase complet. Mai reţinea, vag, doar că era vorba despre un feeling. Superb de morbid. 

     - Chestii morbide se dau pe netflix, făcu Toader. Unele te pot speria rău de tot. Nu mai dormi noaptea, gen. Pe bune dacă te mint. Ai netflix? 

     - Nu, n-am, zise rece Raul, bărbat-băieţoi locuind încă în aceiaşi casă cu proprii părinţi. 

     Ai lui erau cam zgârciţi. Nici HBO nu-şi puseseră că cică „la ce ne trebuie?” Canalele de ştiri şi emisiunile de divertisment de la ProTv le erau îndeajuns. 

     - Dacă ai netflix te-ai scos, răsuci Toader cuţitul în rană. Nu-l ai? Nu ştii ce pierzi. Personalitatea ta e incompletă. Sau cel puţin aşa lăsa reclama să se înţeleagă.

     Raul îl invită pe Toader să ia reclama aia şi să şi-o introducă undeva. Adânc. 

     - Cred că de la magia zonei vi se trage, comentă Ştefan reaprinzându-şi pipa. 

     Avea o sculă din lemn de cireş, încovoiată ca nasul unei vrăjitoare, în vreme ce tutunul, aromat, se împrăştia în vălătuci sinilii în spaţiul îmbâcsit cu plante prost întreţinute al grădinii. De fapt, întreaga grădină, ca s-o spunem p-aia dreaptă, era un exemplu clasic de gospodăreală făcută mai mult de ochii lumii decât izvorâtă din dragoste pentru ordine, curăţenie şi gospodăreală. 

     Toader şi Raul îl blagosloviră dintr-o dată cu câte o pereche de priviri criminale care pe Ştefan îl impresionară puţin mai sus de genunchiul broaştei.

     - De la unul ca tine, mânji aerul Raul, genul ăsta de vorbe e la fel de percutant ca una pe care ai vedea-o schimbându-şi tamponul în public. 

     - Unul ca mine?, se apără cel incriminat.

     Începuse (pe nesimţitelea) să cadă o înserare ce avea ceva senzaţional în ea. Greu de spus în ce consta senzaţionalul. Poate umbrele date de copaci, umbre de un negru colorat cu un fel de verzui întunecat? Poate. Cert era un lucru: senzaţionalul exista. 

     O astfel de discuţie tinzând, ca aceasta de acum, să alunece pe panta „defectelor fiecăruia dintre noi” mai existase aici, în spaţiul amenajat cam în dorul lelii din spatele casei. Ştefan şi-o amintea foarte bine. Pe atunci era prima zi a noului an. Încă din decembrie iarna se dovedise a fi ploioasă, mocirloasă, mofturoasă. Zăpadă? Canci. Apoi, brusc, în prima zi a anului, stăpânea un frig siberian şi  mirosea a ninsoare de-ţi muta nasul din loc. Ştefan vorbise atunci despre cum defectele noastre cele de toate zilele se activează doar în preajma semenilor noştri. Naturii nu-i pasă de defectele omului. Pe Natură o doare la bască dacă musteşti de mândrie, laşitate, ipocrizie, egoism, intoleranţă, viclenie, lene, ranchiună, gelozie, lăcomie sau ură. Natura e acolo, perenă şi imobilă. Tu trebuie să i se adaptezi nu ea ţie. Nici când o distrugi nu-i pasă; distrugerea se întoarce în cele din urmă împotriva celui care a distrus. Situaţia se schimbă însă radical când fabuloasa fiinţă umană interacţionează cu semenii. Ies atunci defectele la iveală ceva de speriat. Cu un mic amendament: punctele noastre slabe, inevitabile de altfel, sunt, de către ceilalţi, fie exagerate, fie voit interpretate tendenţios. Vorba unui filosof: infernul sunt ceilalţi. 

     - Da, unul ca tine care vede peste tot numai... ăăă... fantasmagorii, preciză Raul, nu fără o undă răutăcioasă în voce. 

     - Care „fantasmagorii”, domnule? Care „peste tot”? Magia zonei e fantasmagorie?, se miră Ştefan, sincer. 

     - Magia zonei e doar în căpăţâna-ţi, ţi-am mai spus-o de atâtea ori, morfoli Raul vorbele. 

     - Da, aşa e, făcu Ştefan ca atins de revelaţie. Totul e doar coincidenţă, am uitat. Mereu uit asta când stau de vorbă cu tine, tu, marele adept al coincidenţelor. 

     - Mai ştii, se băgă Toader în vorbă ca musca-n lapte, o uiţi pentru că dumnealui emite, chiar fără să-şi dea seama, o anumită magie. Una ce-ţi afectează memoria. 

     - Din partea ta, ăsta e un adevărat compliment. 

     Toader nu putu pricepe care dintre cei doi o rostise. Nu de alta dar majoritatea atenţiei sale fu captată de mişcările delirante ale unei domnişoare care, cu rochia aia a ei uşor transparentă care în lumina becului stradal dezvăluia un trup de zână, se deplasa asemeni unei împărătese care a catadicsit, din încăperile ei de fildeş, să facă un favor bieţilor muritori, bucurându-i astfel cu priveliştea augustei sale persoane. Domnişoara ajunsese în dreptul gardului dincolo de care se afla grădina unde-şi duceau veacul cei trei, îl blagoslovi pe Toader cu o privire, pe ceilalţi doi nu dădu nici cât o ceapă degenerată, îşi continuă convorbirea la telefonul mobil (de parcă ar fi fost singură, proaspăt ieşită de sub duş). Cuvintele ei vibrară în aerul serii de august cu claritatea unui izvor de munte răcorind buzele unui însetat: 

     - Intri de fiecare dată în mine fără nicio reţinere. Aşa faci. Nu nega că e inutil. Nu zic că nu îmi place, aş fi ipocrită să afirm contrariul dar, dragostea mea, dacă ai vorbi murdar în tot acest timp n-ar strica... Condimentele, tu... Dacă înţelegi ce vreau să spun. Ok? 

     Toader înţelese din prima dar refuză s-o conştientizeze: „dragostea” domnişoarei era o „ea” care, în claritatea înspăimântătoare a aerului serii, penetrase auzul lui Toader cu un glas băieţos, aspru chiar: 

     - Data viitoare când o să-mi pun strap-onu’, auzi el glasul „ei-lui” de la capătul celălalt al firului, promit să folosesc dirty language-ul după care tânjeşti.

     Trecând dincolo de casa în grădina căreia se găseau cei trei, trupul domnişoarei căpătă brusc unduiri senzuale. Toader îşi dădu seama instantaneu la ce-i stătea mintea fetişcanei şi nu se putu abţine să nu pufnească în râs. 

     „Mda, concluzionă el, zona asta cu siguranţă are ceva magic în ea”. Cu glas tare declară că-şi amintise un banc – unul atât de sec că n-avea niciun sens să li-l reproducă – şi-şi mai desfăcu o bere. 

     De deasupra copacilor răsărea luna care da grădinii un farmec, nu se ştie de ce, mărunt.