Al
doilea, desfăşurat aproape imediat după primul, avu în vedere deplasarea cu
trenul, la vagonul cuşetă. Straniu cum de reuşesc visele să ne tulbure. Dacă
ne-am dori asta, să fim tulburaţi în fiecare noapte, nu s-ar întâmpla nimic.
Ori exact când nu ne-o dorim suntem tulburaţi. În profunzime.
Se făcea că erau două
vagoane-cuşetă. În primul stătea o roşcată cu ochi negri – cică era
nevastă-mea, cu care mă căsătorisem în catedrala Notre-Dame, dar, hmmm, era şi
nu era nevastă-mea. Părea mai degrabă o amantă decât o nevastă. O însoţea
fiică-mea împreună cu logodnicul ei, un simpatic biped de unu şaizeci şi opt
dar a cărui minte ascuţită brici făcea toţi banii. În al doilea vagon-cuşetă,
situat în capătul opus, stăteam eu şi un cetăţean cam de vârsta mea însoţit de
un puştan blond, topit total în ecranul celularului. În cuşeta asta: ca-ntre
băieţi – nu tu lumină aprinsă, nu tu trăncăneală. Fiecare-n lumea sa.
Legănat
de tren, mi-am tras căştile în urechi, am dat play şi unde nu s-a început acolo
un somn de ziceai că puteai să tai lemne pe mine nu alta. Mă mai ridicam ocazional din
pătuceanul ăla ca un sicriu, ieşeam pe coridor şi mă îndreptam, legănându-mă
asemeni unui beţiv, spre cuşeta nevesti-mii.
- Trece viaţa asta ca-ntr-un
vis, bolboroseam ciocnindu-mă de toţi pereţii vagonului şi ascultând cum uneori
ciocnirea emana sunet de clopot, alteori de talger cu diametrul cât casa lovit
de un gong cu măciulia cât un cap de om. Azi eşti, mâine nu mai eşti. Azi de
abia aştepţi cutare eveniment, mâine priveşti evenimentul de parcă ar fi avut
loc cu un secol în urmă.
Călătoria dintr-un capăt al
altuia al vagonului dura uneori câteva luni, alteori chiar şi un an. Pe geam,
puteai vedea uneori peisaje rurale de o frumuseţe abstractă, de parcă ar fi
fost desenate pentru un display la Windows, alteori puteai zări zone urbane în
plină transformare industrială.
La un moment dat m-am întâlnit cu un fost amic
de facultate. Ieşise de pe la mijlocul vagonului, acolo unde se aflau cuşetele
pentru două persoane. Cuşete prevăzute cu veceu şi chiuvetă proprii. Cum mă
văzu începu să-mi povestească despre cel mai recenet concediu al său desfăşurat
la Paris. Paris în sus, Paris în jos. După marasmul de început al poveştii,
marasm în care căzusem pur şi simplu, cu o naivitate strigătoare la cer, m-am
trezit şi l-am oprit pe ipochimen punându-i mâna pe umăr ca unui camarad de
arme căruia îi datoram viaţa:
- Bă, ia stai. Opreşte-te.
Stop. Ai impresia că vorbeşti cu unu’ de la Cuca Măcăii care n-a pus piciorul
nici măcar într-un mall? Amicul nu găsi altceva mai bun
de făcut decât să-şi mânjească gura cu un zâmbet tâmp.
- Dacă nu cumva ai uitat, te
anunţ că am văzut Parisul de două ori. Spre deosebire de tine, pot afirma că îl
cunosc aproape ca pe propriul buzunar.
Între timp, pe geam puteau fi
zărite, simultan, aspecte din Căderea Ierusalimului cât şi din cea a
Constantinopolului. Un tip cu fălci rubiconde tot urla de undeva, pe tema asta,
că dacă se încurcă căderea cu căderea e o greşeală impordonabilă. Alţii îi
întorceau urletele cu un „Istoria nu interesează decât pe o mână de rătăciţi
pentru că Istoria din spatele Istoriei n-o ştiu decât cei implicaţi direct.”
Tipul cu fălci rubiconde o ţinea pe-a lui.
- Am înţeles că te lauzi cu
vizita ta, i-am comunicat amicului din facultate, n-o nega că ţi se citeşte pe
faţă, dar nu uita un lucru: comunicarea a ceva este întotdeauna bilaterală nu
unilaterală. Aia-i dictatură.
Am plecat lăsându-l pe amic cu
ochii în soarele unor explicaţii şablonarde. Ca în cazul visului anterior
şi aici totul se topi, de data asta într-o mare de negru însoţită auditiv de
mersul sacadat al roţilor de tren.
Efectul acestor vise în lumea
reală pentru mine fu legat de faptul că pentru aproximativ douăzeci şi patru de
ore:
a) fui ferm covins că dacă mă
concentrez suficient de mult pot ajunge să văd în Viitor. Că această vedere
este o capcană pe care n-ai dori-o nici inamicilor e o altă micşare...,
scuze, o altă mâncare de peşte. Nu înţelegeţi cum poate fi vederea în Viitor
o capcană? Nimic mai simplu: imaginaţi-vă că invitaţi un scriitor la voi acasă să-şi redacteze noul său roman,
locaţia aflându-se la câteva sute de kilometri depărtare de propria lui casă. Scriitorul
cu pricina oricum nu are nevoie de o locaţie anume ci doar de intrarea într-o
dispoziţie anume aşa că de ce s-ar deranja, nu? Dacă totuşi se deranjează şi vă
onorează cu prezenţa dar nu scrie un rând iar când reajunge acasă rupe foaia nu
trebuie să vă mire. Cam aşa funcţionează şi capcana vederii în viitor. Nu v-aţi
prins? Mai gândiţi-vă.
b) m-am simţit stăpânul
absolut al propriei vieţi. Ştiam ce aveam de făcut, puteam dintr-odată să
citesc în sufletul necunoscuţilor, reuşeam să realizez total orice proiect îmi
doream.
Când efectul acestor vise trecu realizai că
sensurile ascunse sau nu pe care ni le aruncă viaţa nu există decât în măsura
în care noi ni le construim. Restul e nimic altceva decât prezicerea viitorului
de către Mama Omida. Ca atunci când, aflându-te într-o ţară unde nu cunoşti o
boabă limba dar eşti în căutare de pătrundere în starea aia de creaţie ce te
face să vezi lumea cu alţi ochi, pătrundere care îţi este foarte înlesnită de
micile insule de naraţiune ce le tot prinzi în jurul tău pentru că înţelegi graiul,
eşti forţat să desţeleneşti de unul singur, din gesturi şi mimică, sensurile.
Poţi? Nu poţi dar trebuie să poţi dacă vrei starea. Ce-ţi rămâne de făcut? Să
construieşti starea. Ca un orb care pipăie. Cu bastonul şi cu mâinile. Mda, cam
aşa ceva.