Înţelegerea (3)

Drumul nu fu lung cât anevoios. Mai întâi, după ce apucaseră pe o cărăruie situată în spatele hanului, se văzură nevoiţi să ia în piept deluşoare împădurite des, după aceea intrară în Kodrul Hargintat, o pădure încâlcită, aproape neatinsă de mâna omului, plină de râpe şi gropi adânci ce fură suite pe brânci, iar la final îşi instalară tabăra într-o poiană aflată, la rândul ei, pe teritoriul unor carnaseri extrem de teritoriali şi feline de o agresivitate strigătoare la cer.

Apinseră focul, îl lăsară să crească.

Poiana oferea, dinspre vest, printre nişte arbuşti pitici, priveliştea impresionantă a Văii Albastre, loc al atâtor legende şi mituri despre eroii lumii de altădată iar la est, spre linia orizontului, te puteai delecta cu spectacolul grandios al Vârfului Uriaşului, un munte cu creasta veşnic înzăpezită şi care, cu forma sa de colţ de măsea stricată, părea că spintecă văzduhurile.

Merseră la vânătoare de unde fură aduse rozătoare cu blana verzuie şi niscaiva ierbivore cu o carne extrem de fragedă dacă ştiai cum s-o prepari. Mai cărau cu ei şi vreo douăzeci de litri de vin dar ăştia trebuiau consumaţi cu atenţie căci, nu-i aşa?, un războinic care şi-a pus în gând să omoare dihania trebuie să aibă mintea trează.

- Balaurul ăsta chiar are şapte capete?, întrebă mustăciosul scobindu-se preocupat în nas.

- Ce-ar fi să-l întrebi?, propuse un tip complet îmbrăcat în piele (neagră) şi care era decanul de vârstă al grupului. Vizuina lui e colea la doi paşi.

- Las’ că-l întrebăm cu toţii când o trece p-aciulea, replică mustăciosul fără să-şi abandoneze scobitul.

- Mă-ndoiesc, amice, nu se lăsă nici cel ce arăta a fi decanul de vârstă. Balaurii, după cum ştii, mai ales cei cu şapte capete, au o frică de foc înspăimântoare.

- Părerea mea e că nu-i deloc uşor să ai atâtea capete, medită cu glas tare bărbosul înarmat cu securea aia a lui impresionantă. E chiar dificil. Imaginează-ţi că ai un cap mai deştept decât altele şi altele mai proaste decât celelalte. Cum naiba să mai trăieşti în halul ăsta de neînţelegere cu propriul tău eu? Hm, aud?

- Ţii cu balaurul, vere?, îl chestionă circumspect perciunosul cu buze subţiri.

- Îmi pun şi eu nişte întrebări, ca tot omu’. Ce, n-am voie?

- Toate capetele dihaniei sunt pe aceiaşi lungime de undă, decretă îndesatul musculos ca şi când ar fi fost expert în căpăţânologia balaurească. Mai ales când e capete proaste e greu: dihania compensează la capitolul forţă brută. Să ne rugăm să dăm peste un balaur deştept...

În noaptea aceea (picase de strajă bărbosul înarmat cu securea aia a lui uriaşă) Pamfil visa ceva cu o fată pe care o tot urmărea printr-o pădure de brazi şi când era gata-gata să pună mâna pe ea zvârluga îi scăpa printre degete.

Deschise ochii şi nu zări pe nimeni treaz. Dormea lumea în preajma focului de-ţi era mai mare dragul s-o priveşti: prunci fericiţi la sânul mamei nu alta. Simţi mişcare undeva dincolo de tufele din dreapta lui. Vizuina balaurului se găsea în direcţie opusă. Pamfil trase pe jumătate sabia din teacă, se pregăti şi, la momentul pe care-l consideră oportun, ţâşni. Dincolo de tufe întâlni doar aerul.

Reveni în zona de siguranţă... de fapt intenţionă să facă asta... şi atunci i se rupse filmul. Laolaltă cu un vâjâit înfundat urmat de o durere acută în zona cefei. Când îşi reveni vâjâitul dispăruse, în schimb îi cam ţiuia o ureche iar durerea din zona cefei se simţea pregnant. Constată că atârna, prins cu ambele mâini în nişte lanţuri ruginite coborând dintr-un tavan sculptat cu statui reprezentând nimfe fugărite de fauni cu capsa pusă. Şi cu ceva între picioare de o mărime impresionantă. Încăperea, circulară, cu pereţi portocalii luminaţi de făclii ce păreau că levitează, nefiind susţinute de niciun suport, era de o generozitate extremă. În centrul ei, dintr-un focşor izbucnind direct din podea, ieşi o femeie mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată şi pe al cărei spate era desenat un balaur cu şapte capete.

Pamfil o scană din cap până în picioare, necunoscuta menţinu faţă de el acelaşi joc dar se vedea de la o poştă că-i place să fie admirată infinit mai mult decât să-i admire ea pe alţii.

- Să ştii că mi-a trecut prin minte că ar fi ceva necurat la mijloc cu balaurul ăsta, îi zise el de parcă ar fi oferit informaţii în gară despre mersul trenurilor. Uite că temerile mi s-au confirmatără. Tu eşti balaurul!

- Intuiţia ta e delicioasă, vorbi necunoscuta strângându-şi pletele roşcate şi creţe într-un coc moţat, fix în vârful scăfârliei. Bărbaţii, dacă nu ştiai, stau execrabil la capitolul intuiţie.

Aşa cum i se prezenta acum lui Pamfil, cu părul strâns, necunoscuta  arăta parcă şi mai dezbrăcată decât înainte.

„Echilibraţi voi balanţa la capitolul virtute”, gândi Pamfil, ghiduş. Cu glas tare însă spuse cu totul altceva:

- O realitate incontestabilă rămâne: capetele nefericiţilor. Scuză-mi indiscreţia dar ce-ai făcut cu ele? Le-ai pus la murat, le-ai consumat creierul? Ochii? Că ai descăpăţânat atâţia bărbaţi lipsiţi de intuiţie e strict treaba ta. Dar să nu-mi spui că n-ai avut tu acoluşa vreun ajutor, ceva, că nu te cred. Tot vreun mascul d-ăsta lipsit de intuiţie!

Se auzi brusc de undeva din fund (deşi sunetul ar fi putut foarte bine veni de pretutindeni) un muget adânc.

- Dumnealui e masculul lipsit de intuiţie care îmi fu de ajutor, lămuri necunoscuta. Şi chiar e un balaur. Cu şapte capete. Doar unul, din păcate pentru el, e inteligent. Celelalte sunt de-a dreptul retarde.

Durerea din zona cefei pornise să dispară, în schimb începea să-şi facă simţită prezenţa aceea dată de poziţia nenaturală a braţelor prinse în lanţurile alea ruginite.

- Spune-mi, te rog, tu l-ai învăţat să reteze capetele, aşa-i? Sau le-a smuls?

- Caut sufletul, dragul meu, îi replică necunoscuta de parcă n-ar fi auzit ce fusese iniţial întrebată. Ce naiba să fac cu creierul bărbaţilor?, continuă ea fără să-şi ascundă scârba. Sufletul, pe de altă parte, iată marea provocare. Sufletul înseamnă nemurirea. Sufletul e calea.

- Calea spre ce?

- Spre eternitate, desigur.

- Şi până acum ai găsit ceva?, întrebă Pamfil fără să-şi ascundă batjocura din glas.

- Până acum încă nu. Mai căutăm. Speranţa, vorba aia, nu moare niciodată, mai sublinie necunoscuta plimbându-se în jurul focului ca şi când ar fi pierdut ceva.

- Nu sunt sigur că asta e expresia corectă, glăsui abia auzit Pamfil.

- Poftim?

- Sufletul nu se află în cap, dragă, ci în zona pieptului, glăsui el ca de la tribună. Dar nu-l poţi extrage pentru că e invizibil.

Necunoscuta se mai fâţâi de vreo câteva ori prin preajma focului apoi se opri brusc privindu-l pe Pamfil de parcă atunci îl vedea pentru prima dată:

- Nu eşti primul şi cu siguranţă nici ultimul mascul de la care îmi provine o asemenea aberaţie, dădu ea verdictul.  

- Dacă tu crezi că centrul sufletului este în cap să ştii că te înşeli. Amarnic, îi zise Pamfil de parcă i-ar fi vândut un pont unui amic de suflet. Dar se vede că-ţi place să umbli după cai verzi pe pereţi aşa că, vorba aia, cine mi-s eu să nu te las să-ţi faci mendrele? De altfel, analizează şi singură: până acum, la câte victime ai făcut, descopereai tu ceva. Ei bine, ce-ai descoperit? Nimic. Prin urmare... 

Necunoscuta se aşeză pe vine. Avea aerul că nu auzise prea mult din replica lui Pamfil. După aceea se sculă, se duse înspre focul ce ardea vesel direct din podea, se topi între flăcările lui ca un unt în tigaie, reieşi de acolo, peste trei minute, ca după un odihnitor somn de după-amiază.

- Esenţa bărbatului, tu, tot acolo se află, începu ea, cu nări fremătătoare. În creier. O esenţă specială, dacă e să mă întrebi pe mine, total diferită de a noastră, femeile.

- Mda, desigur, o îngână ironic Pamfil. Total diferită. Şi a voastră, nu te supăra că te întreb, unde se află? Între picioare?

Privirea necunoscutei fu mai mult decât grăitoare.

Durerea din braţele „atârnând în sus” ale lui Pamfil se îndrepta vertiginos spre nivelul insuportabil.

- Tanti, eşti într-o eroare maximă, izbucni Pamfil într-un râs nechezat. Mai rămâne să-mi spui că totul pe lumea asta are o solidă explicaţie sexuală. Orice comportament şi orice atitudine în asta-şi găseşte raţiunea de a fi. Orice altă interpretare ţine de domeniul absurdului.

Necunoscuta îl privea cu ochi mari, ficşi, aşteptând o revelaţie ce întârzia să apară.

- Fiinţa umană redusă la impulsul ce ţine de reproducere. Toată arta şi toată aspiraţia spre frumos şi ideal reduse la ceea ce avem între picioare. Halal! Cred că ori ai suferit în copilărie cine ştie ce traumă sexuală ori te-a convins careva (sau ceva) că aşa stau lucrurile.

Tanti ar fi dat să-i spună una, ba chiar mai multe, dar ceva din limbajul trupului lui Pamfil o opri. Se pomeni întrebându-l, fără să înţeleagă însă prea bine de ce:

- Şi nu stau lucrurile deloc aşa, nu?

Pamfil, şi el fără să-şi înţeleagă complet atitudinea, o lansă dezinhibat:

- Nu ştiu, dragă, cum stau. N-am pretenţii d-astea de înţelept. Am zis şi eu ca să mă aflu în treabă. Chiar te apreciez că ţi-ai găsit un scop în viaţă. Şi chiar unul nobil. Ţine-o tot aşa.

„Mint, desigur, îi mărturisi Pamfil amicului său imaginar. Dar oare nu mă joc astfel cu focul?”

Amicul său imaginar nu comentă.

Necunoscuta se îndreptă brusc, cu paşi grei, pătrunsă de importanţa propriei persoane, în capătul opus al sălii. Privea numai în jos. Acolo, în capătul acela care, pe de altă parte, arăta ca oricare altă parte a sălii, necunoscuta deschise o uşă şi dispăru dincolo de cadrul ei întunecat.

În tăcerea ce se instală îndată ce uşa cu un huruit ca de uşă de criptă atinsă de rugină se închise în urma ei, Pamfil îşi auzi bătăile inimii. Ba chiar şi fuga sângelui prin artere, vene şi capilare.

„Unda naiba s-a cărat?”, îndrăzni el, zece secunde mai târziu a se întreba. Te pomeneşti că se întoarce cu forţe proaspete, hotărâtă să mă spintece pentru a-mi fura sufletul şi esenţa masculinităţii!”

Nu apăru nimeni minute bune.

Începeau să-l doară toate – picioarele, mâinile şi, bomboană pe colivă, mintea – ceva de groază. Când în sfârşit apăru cineva, Pamfil, de atâta durere, tresări violent. Ceea ce-i provocă o durere şi mai ascuţită, răvăşindu-l din creştet până în tălpi. O fetişcană cu ochi ce-i fugeau în toate părţile, având capul acoperit cu un batic violaceu şi prezentând un mers ca de persoană injectată cu adrenalină se apropie de el şi, în timp ce-l dezlega, îi arătă uşa. Aia din fund, pe unde de altfel dispăruse şi necunoscuta:

- Valea! Mai repede. Dacă ţii la viaţa ta.

Odată eliberat, Pamfil se prăbuşi la podea. Îşi simţea braţele ca smulse din loc.

- Hai, nu mai ezita. Nu-i vremea de prostii, îl zori fetişcana ajutându-l să se ridice.

Pamfil ezita. Şi-şi tot trăgea sufletul. Braţele îl dureau de parcă ar fi luat foc.

- Nu-i nicio capcană, zise fetişcana ca şi când i-ar fi citit gândurile. Valea, n-auzi? Mai târziu o să regreţi că nu m-ai ascultat. Vrei să regreţi?

Pamfil trase adânc aer în piept, se hotărî să-i urmeze recomandarea.

- De ce?, mai întrebă el în timp ce se îndrepta grăbit spre ieşire. Cum?

- A pălit-o depresia, îi raportă fetişcana înţelegându-i neliniştea. Nu-i prima dată când suferă de o deziluzie a ceea ce credea ea că înseamnă să-şi fi găsit un scop în viaţă dar acum e cel mai grav. S-ar putea chiar, hm, să-şi revină cu sechele.

- Vrei să spui că şi-a dat şi ea seama că sufletul nu e în cap?

- I-am spus de atâtea ori că faza cu esenţa bărbatului e o iluzie dar n-a vrut să m-asculte. A ţinut-o pe a ei: nimic pe lumea asta nu e imposibil. Iar acum, poftim, imposibilul a ajuns-o din urmă. 

Înţelegerea (2)

Din regatul lui Baltazar Bogdan al Doilea drumul principal – „drumul regelui” cum era el numit pe toate plăcuţele informative înfipte pe marginea caldarâmului – o ia prin Codrii Seculari (ce se învecinează cu ţinuturile mlăştinoase ale Ielelor şi Vâlvelor), o taie prin lanţul muntos Kodrul de Aramă pentru ca în final să se oprească la graniţa cu regatul vecin.

Din acest drum al regelui se desprinde la un moment dat un drumeag ce, prin preajma unor lanuri de grâu înalte cât un stat de om, se strică de tot. Cărăruia asta devine toamna şi primăvara o tranşee plină de apă, vara e o bucată de pământ prăfuit iar iarna nu vezi nimic din pricina troienelor. Trei ceasuri şi un pic dacă o ţii însă pe cărăruia asta, acompaniat de ciripit de păsări măiastre în anotimpul călduros şi de vântoase ce te pătrund până la os în anotimpul ploioso-friguros, ajungi în cele din urmă la Hanul Mioriţey.

Când l-ai zărit te bucuri căci ştii că ai trecut cu bine de locuri rele şi dacă pleci de la el iarăşi te bucuri căci e posibil să-ţi găseşti tovarăşi de drum ca să nu pleci singur mai departe.

Azi, în aripa dinspre sud a hanului, era linişte. Nu mai devreme de douăzeci şi două de ore în urmă se iscase aici o bătaie generală pornită, după toate aparenţele, de la veşnica dihotomie spirit versus materie. Aripa dinspre sud a hanului era rezervată doar celor care aveau nevoie de câteva ceasuri de odihnă şi refacere a forţelor pentru ca mai apoi să-şi continue călătoria. Oamenii aşadar aici veneau şi plecau. Ei bine, cum spuneam, cu nici douăzeci şi două de ore în urmă, conflictul izbucnise în toată amploarea-i:

a) viaţa merită trăită. Din orice punct de vedere. În niciun caz nu te ridici de la masa vieţii. Ăsta nu e curaj, e laşitate, peroraseră nişte bărboşi îmbrăcaţi în frumoase costume populare nuanţate în albastru şi roşu. Cu atât mai mult viaţa merită trăită cu cât nu ne aparţine, mai continuaseră ei, ferm convinşi că dreptatea era de partea lor.

b) a filosofa e una, a trăi întru spirit e alta, susţinuseră Bolânzii, o gaşcă de hăndrălăi cochetând cu subiecte precum moartea, însingurarea, disperarea sau dezgustul existenţial

c) există multă filosofie în spirit dar şi mai mult spirit în filosofie, evidenţiaseră Focoasele, muieri îmbrăcate foarte masculin şi adepte ale unui carpe-diem sălbatic. În plus, totul se întrupează din şi pe contrarii pe lumea asta maronie. Cine nu e de acord cu noi se cheamă că e împotriva noast’, mai vehiculaseră ele, autosugestionându-se că lucrurile  nu puteau sta decât aşa

d) dacă suntem doar animlae sociale de ce ne tulbură atât pierderea cuiva drag?, se băgaseră în seamă câţiva – doisprezece blonzi cu ochi albaştri, câţiva bruneţi cu ochi verzi şi un roşcovan afişând un fel de feminitate vulnerată. În natură Moartea trece neobservată. E chiar banală. E viaţa însăşi, mai spuseseră ei dând pe gât ceva de miroasea puternic a prune.

Cât ai zice „han”, mâinile, picioarele, tacâmurile, cănile şi ce naiba se mai găsea pe acoluşa s-au transformatără în arme, toată lumea fiind ferm convinsă că dreptatea era de partea ei. Chiar şi cei neutri fură antrenaţi în sălbatica aia horă a violenţei extreme, considerându-se xenofobizaţi: de ce tocmai ei fie numiţi neutri? De ce ei şi nu alţii?

Acum, cum spuneam, era pace. Câţiva amărâţi, într-un colţ, discutau despre cum „a evada din rutină nu se rezumă numai la a întrerpinde acţiuni altele decât cele pe care le întreprinzi în mod regulat, înseamnă a înţelege spiritul antirutinei” pe câtă vreme undeva mai înspre fereastră un tip cu o mutră de un comic involuntar atrăgea atenţia că „deştepţi suntem cu toţii, deşteptăciunea e doar o pecete eufemistică a mediocrităţii, ce înţelegi din cultura pe care ţi-ai asumat-o în mod instituţionalizat iată cheia”, bla-bla-bla...

Un grup de vreo şapte inşi, solemni ca la o înmormântare regală, se bucura de un al treilea rând de bere. Neagră. Înainte de primul rând făcuseră cu toţii Legământul: „acela sub runda căruia se va stinge focul, şi dacă restul supravieţuieşte şi nu este şi el între timp făcut harcea-parcea, va fi omorât”. La ei în sat ţi se puteau ierta multe, chiar şi o crimă. Dacă, în schimb, te punea Mititelul să-ţi calci jurămâmntul, indiferent de natura acestuia, riscai să fii alungat din sânul comunităţii cu pietre. Sau pur şi simplu chilărit. Nerespectarea unui jurământ, indiferent de natura sa, era un atentat criminal la adresa integrităţii morale a unei persoane.

- O idee, fraţii mei, nu-mi dă pace, zise unul din cei şapte, un tip cu un cioc stufos, de un cafeniu închis şi priviri ce ascundeau o melancolie grea.

- Ce idee, Pamfile?, îl întrebă un mustăcios care-şi însoţea fiecare gât de bere cu un plescăit puternic.

- Dacă efortul nostru este comun şi Fiara e omorâtă de noi toţi... sau, na, de doi dintre noi... cum o să împartă vodă recompensa? Voi îl vedeţi pe Măria-Sa Baltazar al Doilea scindându-şi recompensa? Că eu unul nu.

- Treaba lui cum are de gând, ce-mi pasă mie, concluzionă un bărbos care se sprijinea, cu mâna stângă, într-o secure impresionantă. D-aia e vodă: să ştie să mulţumească pe toată lumea.

- Că bine zici, nea Polieukte, îi ţinu isonul un  perciunat cu buze subţiri, mai mult slab decât lung, ciolănos chiar şi care-şi tot agita, cu o dexteritate diabolică, între degetele mânii stângi un cuţitaş a cărui lamă emitea în răstimpuri reflexe de un turcoaz fosforescent. Sunt, ca şi tine, ferm convins că rezultatul va mulţumi pe toată lumea.

- Io v-am mai spus, se băgă atunci în seamă un ins mic de statură, îndesat, musculos şi cu o uitătură de câine de vânătoare pus pe harţă. Nu le am cu animalele, mă sperie uneori şi o simplă lătrătură de cotarlă, dar vă ajut pe toate celelalte planuri. Din inimă vă ajut. Şi sunt convins că acela care va răpune creatura nu mă va uita când va ajunge mare. Închin în cinstea ta, o, tu învingătorule!

Închinară cu toţii în cinstea viitorului învingător, mai luară un rând, după asta unii dintre ei se cam piliră zdravăn, alţii mai raseră nişte rachiu cumpărat, pe loc, de la un negustor ambulant venit şi el la han să-şi pună burta la cale, pe urmă, după un somn pe măsură, o luară din loc.

Înţelegerea (1)

Cel mai recent raport, prezentat de către şeful Ordinii Publice în persoană, îi detalia regelui, din nou, atrocităţile comise de Fiară: şaptezeci de torsuri umane recent lăsate fără cap şi vreo alte patruzeci şi nouă, tot fără cap, dar într-o stare avansată de descompunere.

- Dă, Doamne, să fie ultimul, gândi regele cu glas tare parcurgând textul în diagonală.

Ştiau amândoi, şi el şi şeful Poliţiei, că nu avea cum să fie adevărat. Nu încă.

- Total de acord cu domnia voastră, mieună şeful Poliţiei, un zdrahon burtos şi bărbos şi cu o căutătură a privirii, când i se punea lui pata, care numai plăcută nu ţi se înfăţişa.

Regele îi aruncă, la rândul său, o ocheadă de parcă atunci îl vedea pentru prima dată acolo, în interiorul gigantic al Sălii Numărul Unu, pe dumnealui Calistrat Vladimirovici, şeful Ordinii Publice. Întrebă materializându-şi astfel neliniştea ce-l rodea:

- Ce-a făcut Haralamb? S-a însănătoşit?

Haralamb nu mai ştiu cum, un nume lung, fistichiu, cu “y”, era un vrăjitor care, ca atâţia alţii înaintea lui, promisese solemn că va ucide Fiara şi-i va aduce Majestăţii Sale drept dovadă toate cele şepte căpăţâni ale ei. Promisese şi eşuase. Cel dinaintea lui, un individ pe care nu-l dădea frumuseţea afară din casă dar care avea o imagine foarte bună pe la Curte, mai ales în rândul doamnelor şi mai ales în cazul acelor doamne care căutau a-şi condimenta viaţa personală cu tot soiul de activităţi nocturne zbânţuite avusese parte de un sfârşit deplorabil. De altfel, pe torsul lui fusese găsit un bilet redactat într-o limbă moartă şi care informa că “amărâtul ăsta crăpase ca un rahat în ploaie întrucât în clipele nobile de dinainte de contactul cu fata cu coasa se scăpase pe el”.

Fu rândul lui Calistrat Vladimirovici să-l privească pe Înălţimea Sa de parcă atunci îl vedea pentru prima dată acolo, vorbi cu acelaşi glas mieunat:

- Haralamb, Doamne, a dat ortu’ popii alaltăieri.

- A dat ortu’ popii? Tu vorbeşti serios?

- Da, Doamne. De ce v-aş minţi? Ştie toată lumea că preferaţi adevărul, oricât de dureros, unei minciuni, oricât de frumoasă.

- Trăiam cu impresia că a fost doar rănit şi acum se reface, mărturisi regele, naiv.

- Poate aţi visat, Doamne.

- Mda, poate.

După care îl concedie fluturând în direcţia şefului Ordinii Publice o mână încărcată de inele.

Spaţiul gigantic al Sălii Numărul Unu rămase pustiu pentru multă vreme. Apoi de undeva din spatele tronului în sală îşi făcu apoi apariţia o siluetă îmbrăcată într-o rochie de un albastru dement. Pletele de un blond spălăcit îi dădeau un aer aparte, sofisticat chiar în timp ce privirea îi trăda comportamentul cuiva care a învăţat pe propria piele să facă diferenţa dintre Aparenţă şi Esenţă.

- Ai auzit, da?, făcu regele privindu-şi fiica în ochi şi dându-şi seama că, deşi fizic îi semăna, personalitatea era a maică-sii. În proporţie covârşitoare.

- Am auzit, tăticule, făcu ea apropiindu-se. Am avut de altfel o grămadă de presimţiri pe tema asta. Dacă nu ţi le-am împărtăşit a fost pentru că nu am vrut să te amărăsc.

- Cui i le-ai mai împărtăşit?

- Mamei.

- Mda, logic.

- Sunt convinsă că lucrurile se vor îndrepta. N-au cum să rămâie aşa, căută ea să aducă o rază de speranţă în spaţiul gigantic al Sălii Numărul Unu.

- Ştii ce înseamnă, nu?

- Da, desigur. Trebuie să nu încetăm o clipă să sperăm. Dacă încetăm să…

- Mă văd nevoit să pun în aplicare Marea Recompensă, o întrerupse regele, parţial amuzat de lipsa de perspicacitate socio-politică a fetei, parţial îngrijorat. Din cauza aceluiaşi lucru.

- Zău?, făcu fata simţind o nevoie imperioasă de a-şi mânca de sub unghii.

- Zău, tu. Jumătate de împărăţie şi pe tine de soţie cui s-o găsi să distrugă Fiara. Altă variantă n-am, concluzionă regele, sec.

Apoi adăugă ca şi când ar fi prezentat o miraculoasă soluţie a unui plan considerat de neînfăptuit:

- Dacă şi asta eşuează ne putem arunca cu toţii în ceva ascuţit. Şi de undeva de cât mai sus ca să fim siguri de rezultat nu să ne chinuim ca proştii.     

Fata îşi roase o unghie, se gândi, dădu să înceapă a-şi roade o alta, se întrerupse ca izbită în moalele capului de un adevăr irefutabil:

- Păi, măi, tăticule, nu e bine…

- Ba e genial, ascultă la mine, zise tăticul, urmărit de o idee fixă. Până acum ai tot refuzat pretendenţi cu care, dă-mi voie să-ţi spun, ai fi făcut nişte partide foarte reuşite. Ei bine, acum ai şansa – şi ce şansă! Doamne, cât aş fi vrut s-o am şi eu – să te confrunţi cu hazardul. Ce poate fi mai spectaculos decât genul ăsta de înfruntare?

- Ascultă, tăticule, dacă învingătorul Fiarei e un dobitoc?

- Dobitoc? Ce vorbă-i asta, fiica mea?

- O vorbă foarte înţeleaptă, tăticule.

- Din experienţa personală îţi pot spune un lucru: un dobitoc nu are cum să se apuce de luptă cu un balaur cu şapte capete, darămite să-l şi învingă. Nu are cum. Exclus. Dobitocul e dobitoc, nu poate chiar de-ar vrea. E limitat, pricepu-tu-m-ai?

- Nu la retarzi mă refeream, tati.

- Da’ la ce, fiica mea?

- La caracter. Vorba aia: unde e multă inteligenţă e şi multă prostie.

- Vorbe de prostani care se simt complexaţi de deşteptăciunea altora. Îţi repet: un dobitoc nu e în stare de fapte măreţe că n-are cum. Nu-l ajută tărtăcuţa.

- Nu te contrazic dar din tot ce-am învăţat de la babalâcii ăia de dascăli cu care m-ai sugrumat atâţia ani am înţeles un lucru: aparenţele înşeală.

- Aici îţi dau dreptate.

- Vezi că ajungi la vorba mea! Din nou! Ţi-am mai spus-o: nu vreau să mă mărit pentru că încă nu mă atrage. Găsesc perspectiva profund limitată şi chiar înjositoare.

- Scumpa mea fiică, ţin să te anunţ, în caz că ai uitat, că datorită acestei perspective înjositoare ai venit tu pe lume.

- Nu te supăra, dragul meu tată, dar nu eu ţi-am cerut-o. De fapt, nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să vin pe lume. Pe o astfel de lume. Dacă m-ar fi întrebat cu siguranţă că aş fi refuzat.

Un altul să fi fost în locul lui ar fi pocnit-o (peste ambii obraji) pentru o asemenea obrăznicie şi apoi ar fi trimis-o în iatacurile ei, la izolare, pe cel puţin două săptămâni. Dar Baltazar Bogdan al Doilea nu era unul din acei regi încuiaţi şi care să dorească “tot binele din lume pentru odrasla sa” adică odrasla să facă numai ce-i spune părintele. De fapt, ceea ce aprecia Baltazar cel mai mult la cineva (sângele din sângele său sau nu) era să vadă manifestarea plenară a personalităţii. A individualităţii asumate. Astfel încât Baltazar, auzind replica fiică-sii, se felicită în sinea sa pentru că reuşise a creşte o astfel de individualitate după care îi sublinie fetei, pe ton grav, că „lucrurile se vor aranja. Într-un fel sau altul”.

Fata nu comentă. De nicio culoare.