Greşeala (4)

Zoltan, sub balcon, o tot chema pe fată aruncând cu pietricele:

- Crynolinaaa, făcea. Crynolinuţaaa... Coboară puţin la mine. Am a-ţi spune ceva important.

Chemearea, se înţelege, se desfăşura în limbaj surdomuţesc. Hm, poate de aceea Crynolina – nimic? Zoltan nu se lăsă. Pietricele erau gârlă.

- Crynooo... alooo... sufletul meu arde a-ţi zice una. Vrei să vii puţin?

Crynolina îşi făcu apariţia într-un scăpătat, îmbrăcată într-un neglijeu dezgustător de provocator.

- Nu mai arunca, mări, atâtea pietricele. Opreşte-te. Dă-mi pace. Nu vezi că balconul nu are geamuri? Uite-te şi tu ce-i la mine-n balcon! Ai văzut ce mizerie ai făcut?

- Te-am văzut pe tine, stăpână, şi parcă a răsărit soarele, explică Zoltan dând febril din degete. Hai vino-ncoace să-ţi şoptesc o taină. Poate-i dai tu de cap.

- Iaca viu, mări, iaca viu, zise Crynolina reintrând în încăpere şi punând pe ea un halat.

În curte, Zoltan îşi rodea unghiile până la sânge.

- Iubesc, după cum ştii, o fată, psihi-mu, începu el cu gesturi surdomuţeşti de călugăr psalmodiind în strană. Aş putea spune că am iubit-o de cum am văzut-o întâiaş dată pentru prima oară. Era ca un angel radios.

- Ei i-ai spus-o?, îl întrerupse Crynolina iar în secunda următoare, realizând capcana în care picase, figura i se preschimbă într-una a unei persoane care n-aude, n-a vede.

Zoltan o privi lung, deschise gura ca şi când ar fi dat să rostească un adevăr fundamental, se răzgândi în ultima clipă apoi vorbi mânat de o idee ce nu-i da pace:

- Iubirea e ceva sacru pentru mine. Aveam un amic, a plecat într-o bătălie, sireacu’, şi de atunci nu mai ştiu nimic de el. Ăsta, tot aşa, sacralitatea iubirii în sus, sacralitatea iubirii în jos. Dar, spre desobire de mine, o luase razna în ultima vreme: pentru el, cică, cei doi au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt. În fine, fiecare cu a mă-sii. Pentru mine, revenind, e de comă să ştiu că flacăra aia pură a iubirii, care e flacără divină dacă e să mă întrebi pe mine... aşaaa... deci mi-e o silă totală să ştiu că această flacără s-a transformat într-o duhoare casnică. Pricepi? Asta e marea mea teamă. Şi nu ştiu cum să i-o transmit ei.

- Dacă te iubeşte va înţelege şi fără prea multe cuvinte, zise Crynolina de parcă ar fi stat de vorbă cu un copac.

- Nu, psihi-mu. Nu despre asta e vorba, făcu Zoltan înnăbuşindu-şi un răcnet (mut) de frustrare. Vreau să mă despart de ea şi nu ştiu cum să i-o spun, aşa, delicat. Aici e buba. Nu va merge între noi doi pentru că ea s-a arătat în ultima vreme genul de femeie care transformă iubirea în ceva casnic. Ce ar trebui, deci, să-i comunic? Şi mai ales cât de indirect trebuie să-i vorbesc? Hm, ce zici?

Crynolina pricepu unu că nu despre ea era vorba doi făcu legătura şi cu adoratul ei de Zuem iar trei îi dădu lui Zoltan câteva sfaturi (de umplutură), numitul se raportă la ele cu maximă atenţie, emise un „să ştii că aşa e, psihi-mu, deci chiar nu mi-a trecut prin minte aşa ceva” după care, băgând o scuză, se retrase la ea în odaie. 

Undeva prin preajma miezului nopţii ceasul cu cuc şi pendulă din holul principal al castelului cânta ora în ritm de păpuşă mecanică dezasamblată. Pendula aceluiaşi ceas gongăni în noaptea aceea, cu o măsură în plus, în nuanţa unui clopot ale cărui ecouri sunt capabile să scoale şi morţii din morminte.

Tatăl fetei, pătruns în castel printr-un pasaj secret, se îndreptă ca teleghidat spre camera lui Zoltan. În mâna stângă avea un clondir în care se zbătea un lichid de un verzuliu otrăvit. Figura împăratului, la fel de expresivă ca o uşă, manifesta totuşi ceva bizar în (pe) ea. Ai fi zis, dacă ai fi avut o oarecare experienţă în domeniu, că omul nu se află în deplinătatea propriului control, acţionând asemeni cuiva manipulat de la distanţă de altcineva.

Pătrunse în odaia flăcăului de parcă ar fi fost la el acasă. Valetul scoase sabia din teacă (dormea iepureşte, sâc!) dar, dându-şi seama de persoana din faţa sa, o reintroduse în teacă întrebând, cu glas somnoros, cu ce putea fi de folos. Împăratul privea în gol. Zoltan repetă întrebarea foindu-se în aşternut. Împăratul destupă clondirul, aruncă lichidul peste faţa valetului. Prima reacţie a insului fu aceea de uluire fără margini amestecată cu şocul unei surprize căreia nu-i putea desifra dedesubturile. A doua reacţie evidenţie, ca şi în cazul împăratului, comportamentul unui om care nu mai e stăpân pe propriul control: trase, din nou, sabia din teacă şi dintr-un singur gest desprinse capul împăratului de corp. Când căpăţâna acestuia încă se mai rostogolea pe podea – rânjind de parcă ar fi rostit un banc neînţeles de nimeni – Zoltan ţâşni din pat şi, cu mişcări de saltimbanc, pătrunse în odaia Crynolinei. Fata sforăia uşor, cu gura căscată. Când îl simţi pe Zoltan deschise ochii dar înţelegând ce vedea se întoarse pe partea cealaltă. Prilej pentru valet de a-şi pune din nou în aplicare planul de menţinere în formă a sabiei sale. Faza pe vârf, ca să fiu mai exact. Crynolina horcăi o singură dată după care trecu într-o lume mai bună eliminând un sunet intestinal considerat urât. Rămas singur într-o lume ostilă, Zoltan nu găsi altceva mai bun de făcut decât să sară în gol de la balconul camerei prinţesei. Se înfipse, zece metri mai jos, în propria săbioancă. Muri fără să mai scoată niciun sunet.

Abdulah, actualmente Zamfir, sosise la porţile grădinii de aur pentru a-şi onora jurământul. Aşteptă el acolo mult şi bine dar nu veni nimeni să-i deschidă. Bătu în poartă – mai întâi protocolar apoi impacientat şi, în final, nervos dar, iarăşi, nu-i dădu nimeni atenţie.

- Mda, îşi zise cu glas tare. Acum nu mai am puteri care să-mi permită să scurtez calea. Acum trebuie să parcurg calea.

O pisică stând cocoţată pe poartă îl privea cu ochi de asasin încercând să-şi omoare victima prin hipnoză.

Zamfir ocoli zidurile căutând un locşor, vreun punct slab ceva, care să-i permită să pătrundă dincolo. Soluţia veni de la un castan aflat în partea nordică şi care crescuse impresionant, crengile depăşindu-i cu mult zidurile.

Când puse piciorul în grădină, Zamfir constată că era stăpânit de o fibrilaţie bizară, ştiu că oamenii o numeau „emoţie” şi se bucură. Din nou. „Poate că nu-i chiar aşa de rău ce-am devenit”, se îmbărbătă el.

La castel însă, descoperind măcelul, concluzionă că greşise.

Revizui filmul evenimentelor: împăratul îl rugase să-l ajute în a reunţa la a o vedea pe fiică-sa doar ca pe „fetiţa lui tata”, el îl ajutase dar se vede treaba că poţiunea cea magică fusese aplicată greşit. 

- A greşi e omeneşte, comentă el cu glas tare. Când greşeşti mai trebuie să şi repari, nu?

Nu-i răspunse nimeni.

Ocazie cu care merse în satul din apropierea castelului, îl ochi pe cel mai talentat povestitor de acolo şi-i transmise, prin viu grai asezonat cu ceva lichid la bord, istoria fetei de împărat din grădina de (h)aur.

Restul... se cunoaşte. 

Greşeala (3)

În grădină cădea de ceva vreme o ploaie mocănească. Cerul sta acoperit de o pătură de franjuri de un violaceu mohorât. Aerul grădinii era sufocat de miasmele unor tinereţi sulfuroase. Fata îl zărise de vreo câteva ori pe Zoltan, cu sabia scoasă, fugărind câţiva tuciurii cărând în spinare ditamai sacii. Sau altădată, tot aşa, Zoltan opunea o rezistenţă eroică unor vlăjgani cagulaţi şi care, înarmaţi cu furci şi coase, răcneau (retoric?) că ce are el, boierul, cu viaţa lor amărâtă, de ce nu-i lasă şi pe ei să trăiască? Are familii grele, plozii le urlă de foame iar muierile nu mai face faţă la treburile casei. Ce atâta ură?

Se plângeau dar ştiau a mânui uneltele alea destinate unor activităţi situate în antiteză cu violenţa. Zoltan nu se lăsa impresionat. Tăia în carnea tuciuriilor într-o veselie.

Veni într-un final o seară, murdară şi goală ca o dimineaţă de iarnă nucleară. La linia orizontului apăruse o dungă de un purpuriu imperial. Pe tot acest fundal, penele unui corb ce tot da rotocoale balconului arătau ca aripile unei creaturi mitologice.

- Na c-am ajuns, croncăni el pătrunzând în camera fetei de parcă ar fi fost invitat cu colaci.

Drept răspuns, fata lăsă de-o parte ceaslovul pe care-l răsfoia, se apropie şi, cu o viteză care luă păsarea prin suprindere, o ciupi de aripă. Vietatea luă atunci formă umană dovedindu-se astfel a fi vorba despre aceiaşi formă ca în cazul proiecţiei de prima dată. Cu excepţia faptului că-i dispăruse mustaţa.

- Cum a fost călătoria? întrebă ea mai mult ca să se afle în treabă.

- De ce m-ai pişcat, tu?, întrebă Zuem masându-şi umărul. N-ai crezut că eu eram cel ce eram?

- Exact.

- Eu să nu fiu cel ce am zis că sunt? Aşa de puţină încredere avuşi în mine?

- Exact.

Zuem îşi trase de undeva un scaun şi se aşeză.

- Îmi menţin părerea, declară el ritos: îmi place modul tău de a fi şi de a gândi.

Fata zâmbi pisiceşte.

- Cum putem face şi noi să ne vedem visul realizat?, întrebă el de parcă ar fi tras o concluzie.

- Problema ta e că vii dintr-o lume unde eu nu am acces, mărturisi ea după câteva clipe agonizante de tăcere.

- Vino cu mine şi vei avea accesul dorit, sublinie el sec.

- Şi dacă natura mea nu face casă cu a ta?

- Ţi-o pot schimba. Am cu ce.

- Şi dacă operând genul ăsta de schimbare dai în altceva? Mai grav?

- Te temi de schimbare?

- Schimbarea este singurul lucru permanent în lumea noastră.

- Credeam că moartea.

- Başca.

Zuem se aruncă în promisiunea faptului că atunci când va reveni aici, la castel, va purta numele de Zamfir şi va fi asemeni ei. Până atunci? Răbdare şi tutun, completă el luând forma unei comete şi tăind-o înspre cosmos cu viteză luminică. 

Greşeala (2)

Se făcea că se plimba pe o punte de corabie. Din lemn. Puntea nu corabia. Puntea se preschimba ba într-un pod făcând legătura între două lumi (care lumi? fantastice, interioare?) când într-un fel de podeţ al unei cabane construită pe apă. De fapt nu se plimba, verifica o treabă. Care dacă n-ar fi fost verificată i-ar fi produs ditamai panica.

Când puntea deveni o rază de lună constată că era la ea în odaie, se privea în oglindă şi un fel de sclipici rozaliu se tot scremea să se nască şi nu reuşea. Secundele treceau şi timpul, măria sa Timpul, tot vroia a-i comunica o chestie iar ea nu înţelegea despre ce-i vorba în propoziţie. Era oricum ceva despre cum ne tot chinuim noi, fiinţele astea supuse piericiunii, degradării, superficialului, morţii să dăm concreteţe Clipei, fie şi la nivelul subconştientului şi de abia reuşim să mânjim marea cu valuri, de abia putem să creştem în proprii noştri ochi cu viteza melcului turbat, de abia suntem dar avem impresia că existăm de la începutul lumii.

- E în natura voastră să vreţi să cuprindeţi universul în căuşul palmei, îl auzi ca şi când ar fi propovăduit de pe colţ de stâncă. Vreţi dar nu pricepeţi că pentru asta e nevoie de mâini iar voi de abia sunteţi în faza în care vă înmuguresc nişte cioate.

- De abia, de abia, psalmodie ea asemeni unei rugăciuni izvorâtă dintr-o sensibilitate vulnerată. Modul, el e cheia, nu?

- Când nu e „de ce”.

- De ce?

- Simplu: energia voastră, faptele şi atitudinile şi iubirile voastre sunt asemeni paşilor de pe nisipul spălat de valuri.

- De acolo vii, din valuri? Asta vrei să spui?

- Limbajul, draga mea, se poate afla în raport de transcendenţă inversă faţă de minunile cosmosului. Trebuie să vezi dincolo de aparenţa sonoră a comunicării. Cuvintele sunt înşelătoare. Dincolo de ele se află esenţa: sentimentele, plăcerea, durerea.

Raza de lună aluneca în odaie cu intensitatea unei văpăi. Transforma decorul într-o punte de corabie. Corabia plutea pe o mare de gheţuri iar botul vasului spărgea sloiurile în sunet surd.

Când se trezi taică-su se învârtea prin odaie şi-i vorbea despre stăpânirea de sine şi cum făcuse totul pentru ca ea să fie fericită.

Când mai apăruse şi taică-su pe acolo?

Şi de ce să zacă ea (într-o închisoare) fără să-şi dea seama că e închisoare?

Dorul de el persista...