Prunele (4)

Întinzându-se la un păhărel de vorbă cu Aza şi Zalmoxe, Temistokle află mai în detaliu despre Zambax, spiriduşul cel ahtiat după orice fel de activitate fizică, spiriduşul cel obsedat, ba chiar posedat, de fiorii trăirii dionisiace. Pe scurt un „workaholic”. Nu putea sta locului o clipă. Cică „dacă stai îţi stă norocul”. Zalmoxe avusese de furcă vreo doi ani cu el tot încercând să-l facă a înţelege că lumea nu se rezumă la „a face”, din contră, începe cu asta dar se continuă cu „a simţi” şi se termină cu „a gândi”. Ţi-ai găsit! Zambax muncea. Dacă stăpânul uita sau pur şi simplu n-avea ce sarcină să-i traseze spiriduşul nu se potolea decât când primea ceva de lucru. Prunele, se înţelege, le furase cu de la sine putere. Ce-i spusese împăratului venise de la el. Doar treaba cu inelul era adevărată. El îi permitea să circule nestingherit pe distanţe care, în mod normal, n-ar fi putut fi parcurse decât de-a lungul a zeci de ani.

În cele din urmă Temistokle găsi că nu mai are altceva de făcut decât să se întoarcă acasă. Le ură celor doi să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţe, nu uită să precizeze că dacă ar fi toţi zmeii aşa ca Zalmoxe lumea ar fi un loc mai bun nu uită nici să ceară inelul (ca mijloc de deplasare)şi apoi o tuli.

Revenit pe meleagurile natale… se întoarse de unde a plecat. Zmăul îl avertizase: "vezi că aici Timpul trece altfel. Ce ţie ţi s-au părut a fi aici câteva ceasuri dincolo, la suprafaţă, poate să însemne chiar şi câteva secole."

Nu mai găsi nimic din cetatea în care crescuse, nu mai găsi nici chiar cetatea. Era un ditamai oraşul acolo unde circulau tot felul de obiecte netrase de niciun cal, erau oameni cu pielea neagră sau galbenă, existau obiecte mici, cât palma în care oamenii priveau de parcă ar fi vorbit acolo cu cine ştie ce zeu.

Nu-şi găsi locul într-o astfel de lume unde totul se petrecea în viteză.

Revenind în Golul Istoric urmă indicaţiile Zmăului: sări în apă, într-un anumit punct al acesteia. De acolo până la a pătrunde într-o altă lume nu mai fu decât un pas. De aici informaţiile se pierd. Nimeni nu mai ştie ce s-a ales de împăratul Temistokle. Pot specula că şi-a găsit fericirea sau că a ajuns acolo unde nimeni n-a ajuns vreodată sau că încă mai caută fericirea dar, na, speculaţia e doar speculaţie.

Prunele (3)

Mânat de un instinct apărut subit şi manifestat inexplicabil, Temistokle îşi puse inelul pe degetul arătător al mâinii drepte. Nu se întâmplă nimic. Pe urmă şi-l puse pe inelar, tot de la mâna dreaptă, şi parcă-parcă simţi o furnicătură străbătându-l. De abia când şi-l puse pe inelarul mâinii stângi furnicăturile se preschimbară într-o nelinişte eminesciană ce deveni rapid o contemplare bacoviană iar la final un ludic barbilian. După care Temistokle observă ceva ca o extorsiune cu inflexiuni neomoderniste lucind violent în stânga-i, se auziră zgomote joase, fâşâitoare, era foşnet, era tuse, era somn… zări o chestie rectilinie ce înainta cu viteză iar la final se trezi căzând printr-o ceaţă densă.

Căzând, îi trecu prin minte faptul că o cădere seamănă, dintr-un anumit unghi, cu o simplă plutire. Lipsa oricărui reper poate fi extrem de derutantă. Ca în cazul valorilor care, scociorâte cu boldul, pot fi oricând interpretate ca defecte. Şi invers. Ceea ce la un moment dat e considerat mod de comportament adecvat peste o vreme e văzut ca situaţie anormală, imorală, depăşită.

Ceaţa se risipi iar căderea se transformă într-o alunecare teribilă. Se temu, iniţial, pentru viaţa lui dar când atinse solul, nevătămat, teama i se risipi ca prin farmec.

Era în ordine.

Malul râului, colorat în roşu fosforescent, se termina, undeva în faţă, cu un cot al apei gardat de o pădure falnică. În dreapta se găsea o cărare (şerpuitoare) ce urca un deluşor. O luă pe acolo fără să se întrebe de ce. Ieşi înaintea unui drum de piatră cubică atât de profesionist dispusă încât, în bătaia soarelui, drumul arăta ca oglinda unui lac.

Drumul era pustiu dar simţeai în aer ca şi când pe acolo ar fi trecut recent ditamai convoiul militar.

Nu merse mult şi castelul (plin de turnuleţe mozaicate) apăru în faţă. Mai exact, pe coasta unei pante care urca spre un vârf de munte îngrozitor de semeţ.

Bătu mult şi bine în poartă, nu-i răspunse nimeni. Căută, la fel de mult şi bine, vreo uşiţă adiacentă prin care să se poată pătrunde înăuntru. N-o găsi deşi dăduse roată zidurilor de două ori. Revenit de unde plecase porni să urle. La întrebarea “e cineva pe aici?” nu-i răspunse decât ecoul. La următoarea interogaţie “care locuieşti, bă, p-aciulea?” poarta se urni din toate balamalele, deschizându-se cu un scârţâit funebru.

- Ce ţipi, străine, ca o demoazelă la ananghie?, îl abordă una, lungană, piept generos, capot vişiniu, prosop pe cap sub formă de turban. N-auzi sau ce?

- Păi dacă urlam şi nu m-auzea nimeni?, se apără Temistokle candid. Ce vreai să fac? Să agit pancarde?

- Eram la duş, se scuză străina. Când te speli nu se aude. Pancarda ar fi fost o soluţie, adăugă ea, gânditoare.

Fără alt ceremonial, îl invită înăuntru.

De cum pătrunse în castel, se pomeni într-o sală de mese cu tavan sculptat şi podele încrustate cu motive geometrice. Trase hangerul, pândind.

- Nu e nimeni, stai liniştit, îi zise ea. Încă n-a venit. Vine mai târziu. Deşi, dacă mă gândesc mai bine, ar cam trebui să apară.

Atitudinea lui Temistokle nu se schimbă.

- Ai venit să mă salvezi?, întrebă ea, demoazelic.

- Şi asta, da. E în plan. Pe locul secund, răspunse el, psihedelic.

- Şi pe primul loc ce e? Omuciderea Zmeului?

Vru să răspundă dar străina i-o luă înainte:

- La început m-am speriat. Credeam că viaţa mea a atins fundătura maximă. Dumnealui venea doar seara iar dimineaţa îl tot auzeam trebăluind. Aveam camere separate. Mă aşteptam în fiecare zi la ce putea fi mai rău. N-a fost să fie. Când mi-am dat seama că am de-a face cu un gentleman m-am bucurat.

- Zmăul tău… un gentleman?

- Şi încă ce gentleman! Nici azi nu mi-am revenit total din gentlemăneala-i. Mi se pare că trăiesc un vis. Sau în vis. Da, aşa e mai bine: trăiesc în vis. Visez şi încă nu mi-am revenit.

- Asta nu l-a împiedicat să-mi fure mie bunătate de prunişoare.

Exact atunci se auzi un glas, masculin, ce-l determină să strângă mai cu putere mânerul hangerului:

- Aia n-a fost decât vina lui Zambax. L-a mâncat undeva deşi l-am averizat în nenumărate rânduri. Adevărul ăsta e, că l-a mâncat undeva. Ce ţi-o fi spus ţie e cu totul altceva. În fine… de morţi numai de bine.

- E el, simţi străina nevoia să precizeze. Vine. Mai întâi însă îşi aruncă vocea înainte. Să amuşineze zona. În trecut îşi arunca buzduganul înainte dar asta a fost în… ăăă… trecut. Buzduganul avea uneori tendinţa s-o mai ia razna. Izbea pe unde apuca. S-a mers pe voce întrucât e mai soft, ca să zic aşa. Deşi, după cum bine ştii, cuvintele pot răni mai rău decât o sabie.

Temistokle nu comentă mulţumindu-se a scana cu privirea colţurile încăperii, ferm convins că Zmăul de acolo avea să răsară, înarmat până-n dinţi. Dumnealui nu-şi făcu însă apariţia decât pe uşă. Cea de la intrarea din spatele sălii de mese dar tot uşă se numea.

Un tip înalt, pletos, îmbrăcat în negru, verde şi cafeniu, afişând o mutră în privirea căreia se putea distinge un ce ca venit dintr-o lume interioară net superioară celei exterioare.

- Lasă chestia aia de-o parte, amigos, îi recomandă Zmăul zâmbind diplomat. Nu mi-am aruncat decât glasul înainte şi tu mă întâmpini cu fier?

- Tu eşti Zmău?

- Cam greu de crezut, recunosc. Nici mie nu mi-a venit să cred mai ales când iubirea m-a transformat în cel pe care-l vezi acum. Poveste lungă.

Se apropie cu paşi mărunţi, precauţi chiar.

- Îs ultimul din stirpea-mi. Arătam ca naiba. Nu s-ar fi uitat la mine nici cea mai naşpetă donşuară bătrână. Zii, tu, Azo, dacă n-am dreptate?

- Dincolo de aparenţe e înţelepciunea, tu, Zalmoxe al meu, zise numita apropiindu-se şi ea de el dar fără nicio urmă de precauţiune. Nu că mă laud dar eu am fost una dintre acele rare exemplare capabilă să treacă dincolo de aceste aparenţe.

- Drăguţă ca întotdeauna, făcu Zalmoxe, umflându-i străinei un french kiss. Aşa… Cum îţi spuneam: iubirea, ea m-a transformat. Poate şi pentru că îs ultimul din stirpea-mi, habar n-am. Ideea e că acum sunt cine mă vezi că sunt şi nu pot să spun că nu-mi convine. Ba chiar mă trezesc uneori în miez de noapte speriat că aş putea pierde totul.

Apoi cu un glas amintind de servitorul de la o familie nobiliară ancestrală:

- Te servesc cu ceva sau te serveşti singur?

Globul, desfăcut în două de la mijloc, permisese să se vadă nişte sticle şi câteva pahare.

Temistokle continua să-l fixeze cu hangerul pregătit de atac.

- Lasă, domle, arma aia de-o parte, făcu Zmăul pacifist. Cu ce crezi c-o să te atac? Cu băutura din pahar?

Împăratul se hotărî brusc. Agăţă arma la şold, scoase inelul, i-l pasă Zmăului:

- Cred că nu mai are nicio importanţă, nu?

- A avut.

Se duse de-şi turnă ceva din glob. Nimeri o ţuică de prune excelentă.

- Nu ştiu ce fel de Zmău eşti da’ beuturica asta face toţi banii, zise el mulţumit.

- Tocmai ţi-am explicat – ultimul de felu-mi. Poate de aceea, reiterez, m-a şi schimbat Iubirea.

Porni de undeva o muzică ritmată, de o melodicitate melancolică.

- Să-ţi spun sincer am impresia că visez. Dar, nu-i aşa?, continuă el ca revenit dintr-un somn de moarte, nu visez.

- Din fericire sau din nefericire, depinde cum vrei s-o iei, nu, nu e vis, e realitate, răspunse Zmăul obiectiv. Uneori realitatea are acest dar de a se prezenta ca un vis nespus de frumos. Reciproca e cam cretină. Visul care aduce a realitate…

- …aduce a coşmar, îi luă Temistokle vorba din gură.

Prunele (2)

În livadă era linişte. Dacă îţi încordai auzul puteai percepe că vine de undeva o suavă melodie de acordeon. Cum stătea mai delicat la capitolul încordare împăratul nu auzi nimic.

Se aşezase la rădăcina unuia dintre cei şapte pruni şi nu-şi putea lua gândul de la faptul că „aici ne întoarcem cu toţii, în ţărână, orice am face. Degeaba zic unii că există viaţă după moarte, prostii şoptite lui iubi sub clar de lună ca s-o vâri mai repede la tine-n aşternut! Aici ajungi în final. Restul e speculaţie. Doi metri sub pământ. Gata, end of story.”

Privi crengile pomului de parcă ar fi aşteptat o confirmare din partea lor. Nu veni, desigur, nimeni cu nicio confirmare.

“De ce n-oi fi pus pază ca lumea, de exemplu o armată!?, îşi continuă el contemplarea. Oricât de hoţ ai fi n-ai cum să treci de atâtea suflete. Şi înarmate până-n dinţi. Deci n-ai cum. Iată o logică care-mi scapă. Dacă ai văzut că fiii tăi au eşuat în paza pomului, unul mai glorios ca altul, ce te-a făcut să crezi că tu vei reuşi? Ai văzut-o la horoscop?”

Mezinul se trezise dimineaţa, după ce se antrenase (în secret faţă de fraţi săi) mai bine de trei luni cu referire la cum poţi sta treaz toată noaptea fără să închizi un ochi, murdar de prune la gură ca un copil ce a dat iama în borcanul cu magiun. Prilej pentru fraţii săi să râdă de el cu lacrimi. Haralambina îl porecli pe loc “magiunel”. Geaba le-a zis Marius că “râde ciob de oală spartă”, au râs ăştia marii de el cu gura până la urechi.

În zare, culmile înceţoşate ale Muntelui Sur îşi vedeau nestigherite de ale lor. Aici, în livada domnească, umbrele înserării se aşterneau cu graţie. Pământul era uscat dar, la intervale haotice de timp, te pălea, bizar, impresia unei umezeli ca de peşteră adăpostind creaturi slinoase ce-ţi dau boleşniţă la pat cu săptămânile.

O pală de vânt se stropşi în livadă de parcă ar fi fost adusă de o mână nevăzută. Pe urmă crengile tuturor pomilor din livadă încremeniră. O prună îi căzu în poală. O mirosi iar aroma ei îl îmbătă cu amintiri din copilărie.

Era o noapte atât de înstelată că-ţi dădeau lacrimile. În zare, bolta cerească fu brăzdată de o stea căzătoare a cărei coadă emana o lumină galbenă.

Se simţi cuprins de o picoteală dulce. Ocazie cu care, în mod instinctiv, hotărî, pentru orice eventualitate, că e mai bine să se aciueze între crengile pomului. Deasupra solului, cum ar veni. Pe pământ poţi să te întâlneşti cu tot felul de ciopârtani. Sus? Mai dificil.

Se urcă în pom fixându-se între crengi. 

Picoteala venea în valuri. Nu se lăsa însă cu una cu două. Închidea ochii dar îi redeschidea. Când îi deschidea nimic nu-i scăpa. Îl mai ajuta şi auzul, unul extrem de fin şi care-l salvase, în trecut, din multe primejdii. Picotea, deschidea ochii. Deschidea ochii şi picotea.

Aşa odată, de două ori, de trei ori.

A patra oară zări un spiriduş care, înarmat cu o tăşoalcă maronie, căra în ea prunele într-o veselie.

Întinse mâna. Apucă. Spiridoşenia se autosesiză dar Temistokle fusese mai rapid. Apucase. Strânsese…

Iată-l strângând cu putere în pumnu-i un inel. Un ghiul impozant, cu piatră rubinie.

Creatura dădu bir cu fugiţii scoţând sunete ce semănau izbitor cu ale unui porc înjunghiat. Reveni, zece secunde mai târziu, vorbind stricat. Sau nelalocul lui. Sau bizar:

- Bă, inelu’! Dă, bă, inel! Bun la mine. Vital. Dau prune la tine. Toate. Dacă nu inel sfeclit-o-am. Te roagă eu. Dân întreaga me inimă. Îs pă bune, nu te mint. Fără inel stăpânu’ furie la mine. Înapoiază. Hai, te rog. Îţi îndeplinesc şi dorinţele dacă vrei. Trei, patru, câte vreai. Na prune, dă hargintu’. Bun aşa?

- Stăpânul ăsta de care zici tu, făcu împăratul circumspect, de ce nu s-a deplasat până aici, i-a fost frică?

- Stăpân rău, bă. Omoară, schingiuiază. Dacă nu-i îndeplineşti poruncili te-a luat gaia. Dă, bă, inel. Na prunele. Implor.

- Aşa deci.

- Aşa. Jur.     

- Şi stăpânu’ ăsta al tău n-avu altă treabă decât să pună ochii pe prunele noastre, zici?
            - Nu intersează la mine ce şi de ce vrea. Eu executez. Dacă nu, sfeclit-o-am. Inelu’, bă. Implor. Dă-mi-l. Na prunele.

Cum sta acolo, sub coroana bogată a copacului, ferit de lumina lunii, spiriduşul îi întinse împăratului prunele culese. Temistokle se feri intuind intenţia diversionistă a creaturii de a-i smulge inelul. Se feri, aşadar, iar creatura pică sub razele lunii. Cuprinsă de ele, spiriduşul rămase ca o muscă blocată într-o pânză de păianjen. Începu să se vaiete. Împăratul îi arse o pereche de palme apoi, pentru că vaietul nu înceta, şi un şut. În partea dorsală. De abia acum vaietul se opri. Ca la comandă.

- Stăpânul ţi-a dat inelul ăsta ca un semn de apreciere, nu? Eşti tare mândru de el, bănuiesc.

- Dă-l, bre. Na prunele ’napoi. Toate. Ia-le. Nu am cu ele ce să fac. Numa’ să-mi dai inelu’. Zmău' rău cu mine.

- Şi cam pe unde vine casa asta a voastră?, făcu Temistokle, detectivistic. Prin munţi, nu?

Scăldat de razele lunii spiriduşul se zbătea ca un peşte pe uscat. Dar mişcările îi erau lente, de parcă ar fi fost filmat cu încetinatorul.         

- Golul Istoric, acolo vine, răbufni creatura ca supusă torturii. Zmăul ascultă de prinţesă. Ea cere. Tot felul. Adu aia, vreau aia, fă-mi d-aia. Stăpânu’ execută. Că după prinţesă călcâiele îi sfârâie.

- De fapt, Zmăul te pune pe tine la treabă. Dragostea i-a cam furat creierii, nu crezi? O fi o prinţesă ruptă din Soare, nu?

Spiriduşul nu mai apucă să răspundă. Odată se îngălbeni, mai tremură odată din toate încheieturile, ca apucat de epilepsie, apoi îşi dete duhul.