- Îţi place de ea, lasă că
ştiu eu, zise ea, încălecându-l. Am văzut cum o priveai.
O chema Luminiţa, la origine
era roşcată dar pe cap numai roşu nu-i era, acum, părul, avea o fiică de 18 ani
care era copia ei mai tânără, soţ nu mai avea, avusese, avea amanţi (sporadici)
dar, pe de altă parte, era extrem de atentă faţă de fiică-sa, pe tema asta. Atentă
adică să nu-şi facă tânărul vlăstar o imagine greşită despre propria mamă. Care
mamă, între noi fie vorba, nu era străină de misterele autosatisfacerii pe
care, spre deosebire de amorul cu o fiinţă vie pe care majoritatea prietenelor
ei îl considerau alegerea principală, îl vedea ca pe o activitate redusă la
esenţa ei primară, văduvită de complicaţiile preludiului şi ale conversaţiei de
„după”.
- În primul rând că
fetişcanele astea put a lapte, zise el lăsându-se încălecat. Şi tu ai puţit
cândva a lapte dar acum eşti femeie în toată firea. Ca să mă exprim tot din
sfera alimentară – eşti coaptă ca un măr dat în pârg. Ceea ce şi cu fiică-ta se
va întâmpla dar mai încolo.
Avea două prenume ciudăţele –
Elefteriu Dian – şi un nume de familie tembel de banal: Costel. Arăta ca un
tăietor de lemne care, după o zi istovitoare de muncă, revenit pe canapeau din
sufragerie, bea şi el o bere, privind ştirile la un canal de nişă. Un tăietor
de lemne cu fizicul unui Brad Pitt care, la vârsta de 41 de ani, îl interpreta
(în unele cadre cu dublură!) pe marele Ahile din „Iliada” homerică. Care Ahile
epopeicul să tot fi avut cu zece ani mai puţin decât holiudianicul Pitt.
- În al doilea rând, lăsând
modestia de-o parte, nu am ajuns încă în stadiul ăla de perversitate încât
să-mi curgă bala după prospături. Mai trebuie să mai descresc un pic.
Luminiţa făcea în curând
aproape un an de relaţie cu Elefteriu Dian ceea ce pentru ea, de când bărba-su,
frumuşelul ăla de Ştefan, o părăsise pentru unul mai tânăr, şi umbla din
floare în floare maxim două-trei luni, era o performanţă. Nu se putea spune că
nu-l iubea pe Dian, la un moment dat fusese îndrăgostită de el mai ceva ca o adolescentă
aflată la primul ei amor, cu toate astea exista în sufletul ei o reţinere.
Teama de eşec, frica de a descoperi în Dian, când i-ar fi fost lumea mai dragă,
un simplu bărbat cu apucături domestice, ambele? Nici ea n-ar fi putut-o
preciza.
- Când te apropii, de exemplu,
de vârsta pensionării frica de Moarte sau, dacă vrei, disperarea de Viaţă, sunt
mai prezente ca oricând. E normal cu această ocazie să îmbrăţişezi orice
experienţă ce-ţi poate da iluzia că vei fi veşnic. Dar cel mai important e
altceva: când îţi umblă gândul după perversiuni cu prospături se cheamă că încă
ai ceva superficial în tine. Ceva necopt. Parafrazând pe cineva căruia-i plăcea
să-şi redacteze piesele de teatru în versuri: „ceva e putred în Danemarca ta
interioară”.
Dian călăritul fusese
întrerupt din lectură. Era vorba de propria sa carte, o colecţie de proze
scurte, pe care o redescoperea cu uimire. El fusese Autorul? Cum oare de
avusese timp să creeze gura aia de aer proaspăt în care, deşi nu se petrecea
nimic, se petrecea totul pentru că personajele, întocmai ca-n viaţa reală,
vorbeau iar din vorbele lor se înfiripau sensurile ascunse ale acţiunii? Cum?
- Se prea poate ca textele
mele să fie nu proaste, să fie incredibil de proaste, nu contrazic şi nici nu
mă deranjează, îi explica nu cu mult timp în urmă unui amic (aflat mai degrabă
în stadiul de cunoştinţă cu care ai putea şi tu ieşi la o bere-două dar asta-i
o cu totul altă poveste) cu care se cam contrazisese pe tema... frumuseţii
turistice a Vienei. Amicul avusese numai cuvinte de laudă la adresa palatelor
dinastiei hapsburgice de parcă dacă ai fi stat în Viena într-o vacanţă de, să
zicem, două săptămâni dar n-ai fi aruncat un ochi asupra lor nici măcar din
goana taxiului ai fi fost ultimul amărât venit şi el să caşte gura într-o ţară
încă găzduind urmele proeminente ale celui de-al treilea mare imperiu european,
după, desigur, cel rus şi primul imperiu francez creat la începutul secolului
nouăsprezece de zevzecul de Napoleon. Dian Elefteriu, pe de altă parte, marşase
pe ideea că singura diferenţă reală dintre aceste fabuloase atracţii turistice
şi Casa Poporului, construcţie născută din mintea unui semianalfabet ajuns
preşedinte, se află în detalii. Casa Poporului impresionează negativ prin
turpitudine arhitecturală ridicată la rang de monstruozitate arhitecturală,
poţi, în cel mai bun caz, să turnezi aici un film horror, pe câtă vreme fostele
reşedinţe de iarnă şi de vară ale dinastiei hapsburgice, locuri pe unde şi-a
purtat hoitul şi narcisista aia obsedată de propria libertate Sisi, sunt
expresia rafinamentului şi a stilului. Cu toate astea, principiul acestor
construcţii e acelaşi: etalarea Puterii şi a unor personalităţi învecinate mai
mult sau mai puţin cu megalomania. Fie numai şi două familii, fiecare cu câte
trei copii plus bunicii lui şi ai ei, şi tot te-ai fi putut simţi stingher
ducându-ţi existenţa într-o hănie de peste o mie de camere... darămite când
eşti un „biet” împărat devenit gelos pe servitorii nevesti-tii întrucât ăştia o
văd mai des decât o faci tu. Care doamnă oricum te ţine la uşa apartamentelor
ei întrucât consideră mai importantă intimitatea personală decât cea
matrimonială.
Vorba unor muzicieni neaoşi:
Dumnezeu preferă lemnul şi spaţiile mici. Altfel spus: câinele care nu muşcă,
latră. Deci cineva cu adevărat puternic nu va simţi niciodată nevoia de a-şi etala puterea. Pentru că ştie că poate, pentru că ştie că are greutate în
sine nu prin impunerea cu forţa. Dian Elefteriu a marşat pe
toate astea dar amicul l-a privit cam lung, întrebându-se (sporadic) în sinea
sa dacă nu cumva Elefteriu era mahmur sau începea să fugă cu mintea pe coclauri
numai de el ştiuţi.
De aici şi până la a se ajunge
la cea mai recentă carte scrisă de Dian Elfteriu n-a mai fost cine ştie ce.
Amicul i-o cumpărase în vară menţinându-i că va avea ce citi în concediu iar
Elefteriu sondase acum terenul, încercând să stoarcă o impresie. Amicul
bolborosise ceva despre „nu scrii deloc ca alţii”, „texte de nişă care nu se
citesc prea uşor”, „lectură pe alocuri obscură şi care nu prea e prietenoasă cu
cititorul”, „n-ar fi rău, recomandare personală, să încerci lucruri băgate
într-un context mai uşor de digerat”. Plus alte câteva astfel de „generalităţi”
bătând apa-n piuă pe un „nu te supăra că ţi-o zic, aşa, pe şleau” aruncat din
vârful buzelor.
- Ţi-am zis că nu mă
deranjează, reiteră Dian Elefteriu. Mi-o asum. Scriu în fond acel tip de
literatură pe care mi-ar fi plăcut mie s-o citesc. Şi mai sunt convins de ceva:
că în lumea asta mare există măcar zece persoane care ar avea ce învăţa din
textele mele. Cu alte cuvinte: le-ar plăcea ce scriu aşa cum îmi place şi mie.
Doar că, iarăşi mai mult ca sigur: cine ştie pe unde-şi fac veacul domniile
lor? În partea cealaltă a lumii, în celălalt capăt al ţării, prin Islanda...
chestii d-astea.
Luminiţa purta în după-amiaza
aceea o rochie scurtă, cu decolteu în V, de un verde militar închis, cu talie
încreţită şi cu bretele spaghete ce-i dădeau un aer de o eleganţă sexy. În
plus, pe sub rochie Luminiţa nu purta nimic iar după ce Dian rosti treaba cu
parafrazarea dintr-un autor căruia-i plăcuse să-şi redacteze piesele de teatru
în versuri, nu-şi mai reluă, o vreme, lectura, întărâtat fiind de ceea ce
simţise pe sub rochia Luminiţei.
Ei nu-i displăcu efectul întărâtării
lui Dian, mai ales că era genul pe care trebuia s-o iei lent iar în cazul lui
pornirea era mai greoaie. Se poate afirma că acesta a fost momentul care de
altfel a determinat-o ca ulterior să-şi refacă viaţa căsătorindu-se cu Dian şi
abandonându-şi astfel temerile. Azi, cei doi continuă să fie împreună, sunt
chiar fericiţi împreună şi încă nu şi-au dat seama că Ariadnei, fiica de 25 de
ani a Luminiţei, îi cam fug ochii după fete. Dintr-alea cu atitudine mai
băieţoasă.
Paradoxal sau nu, Ariadnei îi
place în mod deosebit următoarea cugetare: „nimeni nu iubeşte pe nimeni.
Fiecare iubeşte ceea ce-şi doreşte de la celălalt. Şi iubim pe oricine iubeşte
în noi ceea ce am vrea noi să fim.” Asta n-o împiedică să mai tragă cu ochiul
la fetele cu atitudine mai băieţoasă. Până acum nu a „corespuns” încă nimeni la
amorul ei.