Ness Frappe (2)

           La linia orizontului apăruseră câteva vapoare. Departe rău linia asta. Probabil din pricina lipsei de perspectivă. La linia orizontului, dincolo de vapoarele alea, nu mai vedeai decât o mare de nuanţe de albastru: ale mării şi ale cerului. Mai încoa’, spre mal, stau aruncate şiruri de resturi de stabilopozi.

- Poate că Pământul până la urmă chiar e plat, îi comunic lui Vladimir.

Vladimir – Dinu, dacă, devenind familiar cu tine şi tu cu el, îţi permitea totuşi să-i spui aşa. Nu ajunseserăm încă la acest nivel. Pe de altă parte, apelativul Dinu comporta pentru ins conotaţii bătând şi înspre o copilărie în care i se întâmplaseră şi lucruri mai puţin vesele. Care erau acestea? Încă nu le aflasem. Oana nu era nici ea în relaţii chiar atât de familiare cu Sorana, partenera civilă a lui Dinu, prin urmare comunicarea dintre ele stagna la un nivel de suprafaţă.

- Teoria, ce-i drept, te pune pe gânduri, replică Dinu cu priviri sărind, asemeni unui purice, de la o rotunjime femeiască la alta.

„Io-te-l şi p-ăsta, îmi zic uşor amuzato-scârbit, nevastă-sa... pardon, partenera-i civilă e în apă cu Oana mea iar lui îi fug ochii în toate părţile. Hm, poate d-asta propovăduieşte, ori de câte ori are ocazia, beneficiile parteneriatului civil. Ori te pomeneşti că cei doi cochetează cu swingăreala!? Uite că la asta nu m-am gândit până acum.”

- Păi zău dacă nu te pune, îi răspund ca fascinat pentru linia orizontului, acolo unde m-aştept ca realitatea să se crape brusc în două şi astfel, prin crăpătura aia metafizic de fizică, nouă, muritorilor, să ni se arate nimic altceva decât Grădina Paradisului. În mijlocul căreia e cocoţat Pomul Vieţii iar în vârful acestuia e înfipt Primul Om/Bărbat care, gol cum l-a făcut Dumnezeu, ne face semn cu o mână în care ţine un măr. Nemuşcat. Încă.

- Când mă gândesc, vorba ta, la fenomen...

„Când naiba i-am menţionat de „fenomen”? Ăsta nu cumva e din ăia care-ţi pun ulterior cuvinte-n gură? Atenţie la neatenţie!”

-...mă doar capu’. Aşa e. Locuitorii de dincolo de linia ecuatorială, spre Polul Sud, umblă cu capul în jos deşi, din perspectiva solului, lumea e pretutindeni aceiaşi scândură.

Oara şi Sorana ajunseseră, în apă, puţin peste sâni şi se bălăceau râzând zglobiu. Bârfă lichidă.

- Cu toate astea, datele probleme rămân neschimbate, revin ca întors viu şi sănătos de pe Tărâmul Celălalt.

- Ce neschimbare?, se nelămureşte Vladimir.

Nu mă priveşte, continuă să scaneze rotunjimile populaţiei feminine de parcă mâine ar veni sfârşitul lumii.

- Prezenţa lui Dumnezeu şi lumile în care te bagă cu, ce-i drept, largul tău concurs. De asta nu scăpăm chiar dacă mâine Pământul va deveni un hexagon sprijinit pe carapacea unei broaşte ţestoase de mărimea unei galaxii.

Vladimir crede în Hristos cum crede o furnică în puterea locomotivei Diesel. E botezat în religia creştină dar cică „e regretabilă faza căci atunci n-a avut niciun cuvânt de spus”. N-a mărturisit niciodată că „nu crede”, nu l-am auzit niciodată blasfemizând sau chiar ridiculizând cele sfinte dar acest al lui „nu le am cu d-astea, nu mă interesează” e mai agresiv şi mai jenant de ateist decât orice altă critică pe faţă la adresa Celui Care S-a sacrificat pentru umanitate şi a înviat a treia zi după Scripturi.

Vladimir se întoarce spre mine (de abia acum) privindu-mă ca un preot pe răposatul întru Domnul ridicat în capul oaselor din sicriu şi întrebând firesc cât e ceasul:

- Mă duc să-mi iau un frappe. Vrei şi tu? Sau vii cu mine?