Fenomenul (4)

- În Tărâmul Zmăilor, dum cum bine ştii, tronează o inconfundabilă aromă de peşte stricat combinată cu un parfum suav de trandafiri, continuă Koriandros neabăutut. Am început, bineînţeles, să păşesc tiptil. La un moment dat mergeam chiar târâş-grăpiş. Cu Zmăii te poţi aştepta la neaşteptat la fiecare pas. Tot mergând eu aşa pâş-pâş am observat că nu am dat peste nicio surpriză zmăiască. Am ajuns la castelul lor fără nicio problemă. Începusem de altfel să intru la idei: „nu cumva era o capcană?” Am rostit-o chiar cu glas tare dar în afară de un boschet ce a foşnit, ca apucat de friguri, nu m-a băgat nimeni în seamă. Înăuntru – ţipenie de zmău. Nu i-am găsit decât în foişorul din spatele casei. Mai exact pe consoartele lor. Trei zmăoaice urâte cu spume. Şi care, desigur, trăncăneau. Până şi despre originea şi evoluţia limbii zmăieşti au ars gazul. Ceva din care să deduci însă cam pe unde ar fi fost dosiţi Luminătorii... canci. Să mă ia somnul de plictiseală nu alta, aşa preschimbat în câine cum mă aflam de le ascultam cu limba scoasă. M-am trezit din toropeală când tutele, observându-mă, şi-au pus în cap să mă mânânce. Nu mai haliseră demultişor pulpă de cotarlă că bărbaţii lor le aduceau de la vânătoare numa’ carne de zână. M-am pus pe goană ca un apucat. Aveau nebunele o viteză de ţi se făcea pielea găină încercând să le eviţi. În cele din urmă am căzut într-un puţ care s-a dovedit a fi gura de aerisire a unei peşteri. Am căzut de la o înălţime serioasă dar m-a salvat patul de frunze de pe fundul puţului. Curios sau nu, în clipa în care mă ridicam din maldărul ceala prăfuit şi mirosind nu ştiu de ce a zacuscă m-am gândit că mai bine ar fi fost să fi căzut într-o băltoacă de pălincă. Deci chiar nu ştiu de ce m-am gîndit la asta. Poate n-ar fi trebuit să mă gândesc la nimic.

În peşteră – ce să vezi: lumină a giorno. Ditamai caverna, nu aşa, o hrubă îmbâcsită de lilieci. Am văzut dintr-o dată doi inşi, goi cum îi făcuse mama lor, care nu se ruşinau de goliciunea lor şi care păreau foarte fericiţi în goliciunea lor. Mare lucru nu făceau, se hârjoneau dacă-mi aduc bine aminte. Cum m-au zărit şi-au întrerupt hârjoana, s-au apropiat şi m-am mângâiat pe cap recomandându-se: Lobonzăure Valeriu el şi Terehoanţă Andrada ea.

- Lobonzăure? Terehoanţă?, am lătrat circumspect. Ce fel de nume mai sunt şi astea?

- Râzi tu, tinere căţel, după pofta inimii dar dacă am înregistra tot ceea ce observăm cu simţurile noastre unde am ajunge? Viaţa n-ar mai avea în scurt timp niciun farmec. Lasă viaţa să ţi se întâmple. Ce importanţă are că n-ai mai auzit astfel de nume? Te obliga cineva să le fi cunoscut?

- Dar nu râdeam deloc. Mă minunam...

- În plus, nici nu poţi să bagi la cap tot ceea ce înregistrează simţurile. Fizic vorbind, e imposibil.

- De altceva mă minunam: numele personajului..., pardon, al omului pe care-l întâlneşti în drumul tău prin viaţă este reprezentativ pentru caracterul lui.

- Ştiu pe cineva care, tot aşa, ca tine, ne vorbea deunăzi despre cum unii pe care îi întâlneşti în viaţa ta pot fi o binecuvântare iar alţii un blestem.

- Ăsta era exact al doilea lucru pe care urma să vi-l...

- Prostii, javro, mă întrerupse Terehoanţă. Nu mai pune botul la ele.

Ocazie cu care îmi pică fisa şi atunci îmi reluai forma umană.

- Dacă e să mă arunc într-o divinaţie, le-am zis surâzându-le cât puteam eu de diplomat, voi sunteţi Marii Luminători. Cei pe care toată suflarea muritoare, flora şi fauna inclusiv, îi doreşte cu disperare…

- Şi ţi-a picat fisa asta, aşa, dintr-o dată?, întrebă neîncrezător Drăgan, cetăţeanul care le cam picotea.

- Pă da’ cum? Fisele cad altfel, gen lent?

- Felicitări pentru intuiţie. Dac-aş fi fost în locul tău nu m-aş fi prins de poantă.

- Ideea era, continuă Koriandros de parcă nu i-ar fi păsat de confesiunea amicului, că ăştia doi nu mai vroiau să muncească. Nu-i răpise nimeni. Din contră, se ascunseseră aici prin voinţă proprie. Cică peştera lui Platon se numea hruboiul ăla şi era locul ideal unde s-ar fi putut piti. Se gândiseră la ea chiar cu mii de ani înainte ca ea să existe.

- Cum vine asta?

- De unde vrei să ştiu! 

Fenomenul (3)

Se lăsase, între timp, un întuneric criminal de negru. Nu că abia mai vedeai la o aruncătură de băţ dar plutea ceva în atmosferă ce te îndemna să-ţi găseşti alinarea numai în gânduri negative.

- Şi ziceai că aveţi contract cu însuşi vodă?, întrebă Drgan după o vreme.

- Să vezi cum a fost, începu Zotula ca şi când abia ar fi aşteptat o astfel de întrebare. Mai întâi sfetnicul lui vodă dă buzna peste noi. Mai exact ne-am pomenit cu el în casă. Bine, şi noi îi trăseserăm o beţie de căzuserăm laţi. A bătut ăsta la uşă până a scos-o din ţâţâni. Sfetnicul a trebuit să ne ia la palme ca să ne revenim. Pe urmă ne-a zis că eram aşteptaţi la palat într-o chestiune ce nu suferea amânare. La final, în faţa lui vodă, când am aflat despre ce e vorba, ne-a pufnit râsul. Unul tembel. După ce am terminat de râs a început vodă. Hăuia sala tronului de te lua durerea de cap. Până să ne dumirim noi că luminăţia sa chiar nu avea chef de glume la ora aia stranie (ziceai că-i noapte dar era ziua-n amiaza mare) ne-am şi pomenit cu contractul sub nas şi puşi să semnăm. Când ieşeam din mahmureală eram cam la vreo trei kilometri dincolo de porţile cetăţii. Când am pierdut harta am tot tras nădejdea că ea e totuşi rătăcită pe undeva printre boarfele-mi doar că nu o căutasem cu atenţie. Când am sosit în preajma intersecţiei unde ne-am rătăcit ştiam că dispariţia hărţii e o certitudine.

- Hartă pentru ce?, se nelămuri Drăgan care, între timp, se întinsese la pământ şi asculta cu mâinile sub cap. Soarele şi Luna au dispărut din locul lor din ceruri şi voi, cu harta, mergeaţi unde ca să-i găsiţi? Tot în ceruri?

- În Teritoriul Zmăilor, fireşte. Numai nişte zărghiţi ca ei ar fi în stare de o asemenea faptă abominabilă. Bine, harta nu spune despre locul exact din acest teritoriu unde-i vom găsi pe Luminători dar ne indică locul pe unde se poate ajunge în teritoriul zmăiesc. Vezi tu, nu-i prima dată când Koriandros şi cu mine am recuperat chestii din acest teritoriu dar de fiecare dată am avut nevoie de hartă pentru că locaţia prin care se poate pătrunde acolo, deşi e aceiaşi, se schimbă mereu.

- Desigur, îngână celălalt ca dintr-un fund de lume.

- Iar harta ne arată schimbarea locaţiei. Înţelegi?

- Înseamnă că aţi pierdut un aităm extrem de important întru rezolvarea emisiunii… scuze, a misiunii.

- Păi eu ce tot îmi bat gura aici?

Se auzi atunci un glas care îi gâdilă plăcut auzul lui Zotula:

- Ia vezi, n-ai ceva şi tu de-ale gurii prin desaga aia a ta? Că la mine e gol.

Nu era altul decât Koriandros care apăruse în spatele celor doi de parcă s-ar fi teleportat acolo.

- Am, amice, de ce să n-am?, invită Zotula pasându-i desaga marelui erou-recuperator.

Koriandros îşi începu povestirea după ce-şi puse burta la cale, făcu cunoştinţă cu un Mârlogeanu care le cam picotea şi privi cerul negru ca şi când ar fi admirat o lună plină argintând cărare de lumină peste apele ca de oglindă ale oceanului:

- Merg eu ce merg până ce văz stele verzi de atâta mers apoi mai merg un piculeţ. Mă, efectiv, plictisisem de atâta mers. Când să renunţ constat că nimerisem în Teritoriul Zmeilor.

- Cum? Fără hartă?, nu-i veni lui Zotula a crede.

- Dacă-ţi spun. Deci am nimerit-o cât se poate de elocvent. Nici mie nu mi-a venit să cred. Noroc că am simţit mirosul şi atunci am…

- Era chiar mirosul lor?

- Bre, Zotulică, unde ai mai întâlnit tu trăsnaia asta?, îl luă Koriandros peste picior pe fratele său de cruce. Cum naiba, bre, să existe miros contrafăcut? Şi mai ales mirosul Zmăilor? Ştii doar foarte bine că unicitatea aromei pocitaniilor ălora e inimitabilă.

- Dac-ai şti câte lucruri aberante îs pe lumea asta i-ai cam da dreptate, atenţionă Dragoş care se scobea în nas cu delicateţe.

- În fine, nu asta contează, se vroi a împăca şi capra şi varza fratele de cruce. Evenimentele la care ai fost martor îs baza. Zii mai departe.