Fenomenul (2)

Să tot fi mers un număr impresionant de kilometri când, pe nebănuitelea, Zotula ajunse într-un loc unde totul, atât cât puteai observa prin negreala înconjurătoare, sta vopsit în nuanţe violete, verzulii şi albastre. La linia orizontului lui Zotula i se năzări că distinge contururile unui castel dispus pe zece etaje şi ale cărui turnuleţe stau frumos ornamentate în forme ţuguiate. În rest: pic de lumină dincolo de ferestrele-i. De pe undeva din apropiere îşi făcu apariţia un cetăţean care purta un tricou negru, pantaloni albi şi încălţări portocalii pe care era scris cuvântul “puma”. Dincolo de cetăţean se întindea o potecuţă ce ducea, mai mult ca sigur, spre castel.

- Ce-i locul ăsta?, îl abordă Zotula în loc de salut.

- Te referi la culori sau la el în sine?, îi răspunse cetăţeanul tot prin întrebare.

- Culorile sunt cea mai mică problemă. Acoperişurile alea ţuguiate mă intrigă. Ultima dată când am văzut aşa ceva eram pe lângă o intersecţie şi… ăăă… au avut loc evenimente nu dintre cele mai plăcute.

- Eşti în preajma unui mare nimic.

- Nu prea aş zice că nu e nimic aici. Se văd chestii, dă-mi voie să-ţi spun.

- Îţi dau voie, de ce să nu-ţi dau?

- Şi atunci!?

- Aşa se numeşte castelul: Marele Nimic. Stăpânul lui e fascinat de nimic. De lucrurile şi oamenii ce pot fi încadraţi în categoria “zero barat”, cum ar veni.

- Să înţeleg că tu eşti acest stăpân original, nu?

- Eu stăpânul castelului?, retoriză cetăţeanul afişând un surâs sarcastic. Nici vorbă. Puterea nu-i unul din punctele mele forte. De fapt, îi deplâng pe toţi aceia care-s obsedaţi, fascinaţi sau avizi de Putere.

Apoi pe un ton de parcă ar fi vorbit de la biroul de informaţii din gară:

- Locuiesc prin preajmă. Oricum, de când cu întunericeala asta, totul e dat peste cap. Stăpânul, după cum ai putut-o deja constata, a stins toate luminile. Semn de protest. Oferă şi recompensă, substanţială rău, celui care va restabili echilibrul.

- Gând la gând cu bucurie, domnule “puma”, peroră Zotula. Doar că suntem deja luaţi, dacă pot să mă exprim astfel. Pe noi, adică pe mine şi pe fratele meu de cruce, marele erou-recuperator Koriandros, ne-a însărcinat vodă să restabilim echilibrul. Cu contract, nu pe vorbe. Altfel spus, stăpânul tău… pardon, al castelului nici să vrea şi n-ar avea cum să…

- Nu mă cheamă “puma”, îl întrerupse cetăţeanul afişând un surâs amuzat. De unde ai tras concluzia asta? Că scrie “puma” pe încălţări?

- Îhî…

- Drăgan. Mârlogeanu Drăgan junior, se recomandă el, în continuare cu acelaşi surâs pe chip. Seniorul, tata, a plecat într-o lume mai bună. De fapt, e dat dipărut dar când autorităţile îţi prezintă un astfel de verdict e clar despre ce e vorba în propoziţie.

- Vrei să spui că nu mai tragi nădejdea să-l mai vezi vreodată?

- Chiar te interesează?

- Nici vorbă. Făceam conversaţie.

- Mă bucură sinceritatea-ţi. Ştii, am descoperit de la o vreme că pe cei care mă mint, aşa, de la obraz nu am linişte până nu-i văd pedepsiţi.

- Şi cum îi pedepseşti?, întrebă Zotula de parcă ar fi chestionat un tigru ţinut în captivitate despre fluctuaţiile preţului petrolului la Bursă. Le tragi câteva scatoalce la poponeţ?

- Le trag câteva scatoalce în moalele capului şi după ce nu mai respiră încep să-i tranşez, răspunse Drăgan de parcă ar fi lăudat pe cineva. Am devenit chiar foarte priceput la fenomen. Am un malaxor, creaţie personală, care toacă atât de mărunt carnea mincinosului încât o pot oferi hrană peştilor din acvariu.

- Eu nu pot să spun decât adevărul, vorbi Zotula, ferm convins că Mârlogeanu minţea de rupea pământul. 

Fenomenul (1)

Ajunseseră într-o intersecţie care, în plin câmp, îşi întindea drumurile prăfuite înspre toate punctele cardinale. Deasupra, cerul se prelingea într-un crepuscul nefiresc. Înspre stânga putea fi zărită o pancardă ruginită pe care sta scris cu litere gotice “răscrucea”. Felinare cu lumină verde punctau ici-colo peisajul. Câteva pâlpâiau vag, semn că n-o mai duceau mult, altele erau stinse integral. Mai erau desigur şi cele ce luminau dar erau situate la distanţe atât de mari unele de altele încât drumurile zăceau mai mult în întuneric.

Zotula, fratele de cruce, fu de părere că se rătăciseră. Una peste alta, dincolo de faptul că pierduseră harta, se găseau, iată, în ditamai intersecţia. Zotula ura intersecţiile: una din iubitele la care ţinuse ca la ochii din cap îi dăduse papucii într-o intersecţie, fusese jefuit într-o intersecţie, ba chiar se scăpase pe el într-o asemenea locaţie. Koriandros consideră că era cazul să facă schema cu cuţitul.

- Nu mai facem faza cu batista?, întrebă nedumerit Zotula.

Faza se petrecuse, de fiecare dată în ultimele şapte-opt misiuni de recuperare, în felul următor: se lua una bucată batistă (cârpă, basma; chiar şi un ciorap jucase, la un moment dat, rolul) şi se rupea în două. Dacă ruptura să tâmpla pe margine mai puteau trage nădejdea că se vor revedea, dacă se rupea de la mijloc era clar că trebuia s-o ia amândoi în aceiaşi direcţie altfel s-ar fi lăsat cu dispariţii fizice dureroase.

- Faza cu cârpa pică, dădu Koriandros verdictul, după câteva clipe de gândire adâncă.

- De ce, domnule frate de cruce? Mie unuia mi se părea a fi extrem de…

- E cazul să venim cu noutăţi, fratele meu de sangue, întrerupse Koriandros. Prea multă rutină pute.

- Pute? Cum adică pute?

- Da, ai auzit bine. Pute. Jenant de rău şi iritant de penibil. Metaforic vorbind.

- Sper să ai dreptate.

- Speră, fratelo mio, că fără speranţă lumea cade în haos.

- În misiunea trecută susţineai că speranţa e o atitudine periculoasă.

- Atunci erau alte vremuri.

- Abia de trecură şase luni.

- Ţi se pare puţin?

- Cam da.

- Ia o ţuică şi ai să vezi că te înşelai. Big time. Dac-ai şti cum trece timpu’…

- Hai că mi-ai luat vorba din gură, replică Zotula cuprins brusc de un fel de entuziasm naiv.

- Adică?

- Păi dacă unul dintre noi, revenit aici, nu mai găseşte cuţitul nu înseamnă că a fost furat? Iar dacă da cum ne mai putem continua misiunea? Hm, aud?

Lui Koriandros, de profesie recuperator, îi fu greu rău să priceapă ce vorbă din gură îi furase fratele său de cruce dar vorbi considerând că a comunica e cheia oricărui succes în viaţă:

- Ţi se pare că asta-i o intersecţie din care să se fure cuţite înfipte în pământ?

Zotula privi cu luare aminte împrejurimile.

- Ştiu şi eu!?, făcu el, indecis. 

- Nu e, amice, ascultă la mine. Suntem aproape de Zonă. Se simte în aer un vibe spectral. Nu-l percepi?

Zotula nu percepu decât o forfoteală adâncă, undeva în intestinele-i, dar jucă teatrul celui care e atins de revelaţie. Şi, sincer să fiu, o jucă foarte bine.

Făcură faza cu cuţitul. Înfipt în pământ până la mâner, ţinut acolo cam cât ai bea o cafea, pe urmă smuls şi interpretat, hangerul le comunică faptul că unul dintre ei trebuia s-o apuce spre vest iar altul spre est. Ceea ce de altfel se şi întâmplă. Cu precizarea că lui Zotula îi trecu prin minte că poate ar fi trebuit să fi fost invers: el s-o fi luat spre est iar Koriandros spre vest. Nu de alta dar dacă tot sunt azi valorile întoarse cu fundul în sus de ce n-ar sta astfel lucrurile şi în cazul semnelor? Nu să faci ce-ţi spun ele în mod evident, să faci opusul lor. Nu ar fi fost aşa mai în trend?

Îndoiala sa rămase fără răspuns.