Arhitectul Teofil Şeicaru
contempla de ceva vreme casa. Pe dinafară nu-ţi lua ochii. Un stabiliment cu
acoperişul spart într-o parte şi pereţi de un şobolăniu trist, stropiţi într-un
calcio vecchio după moda din anii şaptezeci. Interiorul, deşi avea potenţial cu
toate cele şapte camere ale sale, două băi şi o debara ultrageneroasă, era
extrem de prost folosit. Mobilele erau practic aruncate între cei patru pereţi,
fără nici cel mai mic interes pentru organizare. Să fie umplut spaţiul, să nu
rămână goluri. Atât.
Fu smuls din contemplare de
sunetul telefonului, răspunse:
- Da, am ajuns.
- M-aştepţi demult?, îl auzi
vag neliniştit de la „capătul celălalt al firului” pe frate-su, medicul Păun
Şeicaru.
- Cam de un sfert de oră.
Sfertul academic, cum s-ar zice.
- Ajung cam în tot atâtica.
Traficul, telegrafie medicul.
- Da, ştiu, traficul, ecoiză
arhitectul. Mă găseşti în curtea din spate.
Celălalt închise fără să mai
replice.
Prima casă, îşi aminti Teofil,
fusese ridicată pe la începutul secolului, cu propriile lui mâini, de către
străbunicul Condrat. Avusese de gând s-o extindă dar o boală necruţătoare îi
curmase visurile. Bunicul Damian fusese cel care finalizase proiectul dar
bombardamentele din cel de-al doilea război mondial îl sfărâmaseră pe jumătate.
Bunicul murise de inimă rea din pricina asta. Tatăl lor, Sebastian, reluase
munca înaintaşilor de la zero. Dărâmase tot şi ridicase actuala casă în care
Teofil şi Păun îşi petrecuseră cei mai frumoşi ani: copilăria din decada de
tristă amintire ceauşistă a anilor optzeci.
- Evoluăm dar lent, comentă
Teofil cu glas tare şi de parcă i-ar fi transmis-o unui interlocutor aflat în
dreapta sa. Poate n-ar fi rău dacă am evolua mai rapid.
Brusc, pe cer, undeva pe la
treizeci de metri înălţime, o masă imensă de ciori elucubră aerul înserării
foşnind, croncănind, agitându-se. „Parcă am fi în „Păsările” lui Hitchcock”,
gândi Teofil. Fenomenul dură trei minute. La dispariţia lui cerul era peticit
doar cu stoluri răzleţe, câţiva porumbei stârmoceau sub streaşină, prin
apropiere de spărtura din acoperiş, o pisică neagră traversă alene curtea iar
zumzetul maşinilor de pe bulevardul situat la câţiva zeci de metri mai în
stânga mânji atmosfera cu un nostalgic fior tip „Mad Max”.
Păun îşi făcu apariţia cu o
bere rece în mână pe care o desfăcu graţios înaintea lui frate-su.
- Fără alcool, nu?
- Nu. Cu.
- Ai de gând să dormi în seara
asta în coşmelie?
Medicului nu-i plăcuse
niciodată casa. „Sunt convins că stă pe o zonă energetică”, îi declarase Teofil
de nenumărate ori. „Pe naiba energie”, replicase Păun. Are doar ceva vechi în
ea. Parc-ai fi într-o morgă acoperită cu briz-brizuri şi ghirlande că, na, a
venit Crăciunu’. N-o suport, mă-nţelegi?”. „Nu avea dreptate, îl corectase
pedagogic Teofil. Casa văzuse multe, ducea o adevărată istorie în spate”.
- N-aş mai dormi aici nici să
mă plăteşti. I-am dat un mesaj Elvirei. A zis că vine şi ea că tot avea ceva
treabă prin zonă. Ia un bolt şi vine cam într-o oră.
Elvirei, soţia lui Păun, îi
plăcea enorm la volan. Şi apoi mai era şi leşinată după Volswagen Golful
familiei. Cum prindea ocazia cum sărea la volan. Tânăra familie şi-ar mai fi
putut permite o maşină dar tot Elvira fusese cea cu „iniţiativa”: las’ că deocamdată
merge şi aşa. Păun conducea mai mult din nevoie dar el se ocupase de fiecare
dată de reviziile tehnice, de reparaţii şi de mersul la spălătorie.
Stolul de ciori îşi reluă
activitatea. Ba întunecă, ba eliberă cerul. După ce-şi făcu numărul cu precizie
de ceas elveţian dispăru de parcă nici n-ar fi fost. În urma lui, pe cerul
apusului domni o lumină de o senzualitate imposibil de descris în cuvinte.
- Abătut?, făcu medicul către
frate-su. Las’ c-o scoatem noi la capăt. Nu-i dracu’ atât de negru. N-o vindem
în vara asta? O vindem la toamnă. O fi ea casă părintească dar ce-a fost a
fost. Gata. Spre viitor nu spre trecut.
- Mă gândeam, în timp ce te
aşteptam, că evoluăm dar lent. Gen ne desprindem cu greu de trecut, comentă
Teofil de parcă nici nu l-ar fi auzit pe celălalt. Trăim în era telefoanelor
smart dar unii încă mai folosesc dintr-acelea cu butoane. Poţi să-ţi plăteşti
utilităţile, inclusiv întreţinerea, direct din telefon sau calculator, dar unii
au nevoie de dovada pe hârtie. Lumea ne e la o aruncătură de scroll via google
maps dar unii încă preferă să se orienteze la faţa locului că e farmecul mai
special.
Medicul trase câteva gâturi de
bere savurându-le fără să şi-o ascundă. La final emise un râgâit prelung apoi
surâse asemeni cuiva pe care nu-l mai poţi păcăli nici cu cele mai sofisticate
strategii de marketing:
- Vezi că am dreptate? Casa
asta te deprimă, frate. Şi-ţi mai distorsionează şi gândirea. Zău dacă nu-mi
vine s-o arunc în aer.
Elvira nu sosi ea chiar atât
de întâmplător. Le adusese şi băieţilor ceva. Un ceva pe care îl scosese
tacticoasă dintr-o sacoşă şi apoi le urase „lectură plăcută” privindu-i cu
nostalgie.
Trecuse pe aici în urmă cu o
lună căutând nu-ş’ ce album cu fotografii ale familiei de care-şi amintise la
serviciu discutând cu o colegă. Care-i dăduse o foarte bună idee –
achiziţionarea unei rame foto digitale – cu referire la un cadou drăguţ oferit
cu ocazia zilei de naştere a lui Păun. Scotocind prin casă făcuse o descoperire
interesantă: jurnalul străbunicului Condrat, copiat pe un caiet-registru,
caligrafic, cu foaie velină, caiete dintr-alea cum se făceau odată, de către
bunicul Damian. Originalul, evident, nu supravieţuise.
Cei doi fraţi răsfoiră
jurnalul cu emoţie, cu o nedisimulată curiozitate şi cu un pic de feeling
sacru. Dintr-acela de-l verşi în prezenţa sfintelor moaşte. „O rupem greu cu ce a fost,
nota Condrat undeva pe la mijlocul jurnalului, la o zi după naşterea din 1914 a
fiului său pe care urma să-l boteze Damian. Azi avem tocul după ce Petrache
Poenaru, unul de-al nostru, a inventat stiloul dar unii încă sunt adepţii penei
de gâscă. Azi avem automobilul dar mai sunt încă unii care văd în căruţele
astea ce merg singure, fără să le tragă calul, o arătare a Necuratului. Acu’
doi ani Titanicul se scufunda datorită unor erori umane dar unii încă mai sunt
de părere că aici a fost mâna lui Dumnezeu care a vrut să-i pedepsească pe
bogaţii lumii. Halal ţară, bre!”.
Râsul fraţilor, după lectura
acestor rânduri, fu unul amar apoi se preschimbă într-unul eliberator.
Azi, casa copilăriei lor a devenit parte a
spaţiului comunitar unde un ONG ţine seminarii pe teme ecologice.