- Tot e ceva. Ai primit, n-ai
dat.
- Impresie de zgârcit. Ştii
ce-am primit, nu?
- De un’ să ştiu? Ce-s eu,
mama Omida? Stai, mi-a venit o idee: un stilou.
- Ai fost pe aproape, omiduţo.
Un set.
- Un set de unelte de pescuit?
- Nu, omiduţo. Un set de
unelte de scris. Pix şi stilou.
- Super...
- Supermagazin dupe vremea lu’
Împuşcatu, exact. Un set pe care-l avea şi el prin casă cine ştie de când,
primit, la rândul său, cadou, de pe timpul lui Mircea cel Bătrân probabil, şi
pe care decisese să mi-l dea mie, mai mult ca sigur pentru că el oricum nu-l
mai folosea.
- Ia partea plină a paharului:
nu l-a aruncat la gunoi. Ţi l-a dat ţie.
- Ia tu paharul ăsta şi dă-l
pe gât dintr-o suflare. Ţi-o recomand cu căldură. Eu unul m-am lăsat de un
astfel de sport.
- Te-ai lăsat? Parcă mai ieri
te-am văzut consumând pahar după pahar.
- Nu cred că eram eu.
- Da’ cine, tu? Cealaltă
personalitate a ta?
- Cam aşa ceva. Dar nu asta
era faza.
- Aaa, nu? Am trăit cu
impresia că asta era faza.
- Atenţie cu cine sau
cu ce trăieşti că s-ar putea să ţi se îndeplinească.
- Of, dacă ai fi şi tu serios
măcar odată! Ce bine ar fi!
- Auzi, nu te mai izmeni şi tu
ca amicele mele de la scârbiciu că chiar că m-apucă depresia.
- Amicele tale se izmenesc?
- La greu. Ziua şi izmeneala.
Dac-ai şti câte izmene aud, te-ai îngrozi.
- Cine te pune să le asculţi?
- Iar n-ai înţeles. Dumnealor
se izmenesc, aşa, la modul spontan. E modul lor de a fi. Ca un fel de autolaudă
da’ întoarsă pe dos, cum ar veni. Că, na, la ele acasă doar execută. Măcar
aici, la scârbiciu, unde deţin majoritatea, să se simtă validate. Iar eu le aud
fără să vreau. Pricepi acum prin ce hazna sunt nevoit a subzista? Mai rău ca pe
vremea Zidului Berlinului, dacă mă-ntrebi pe mine.
- Uite că nu te întreb,
ha-haaa... Deci care era faza?
- Mă sună văru-mio la vreo
trei-patru zile distanţă după ce mi-a făcut cadoul şi mă întreabă ce părere am
despre cele primite. M-a întrebat, aşa, pe faţă, cum s-ar spune, fără nicio
aluzie sau ceva de genu’. Nici n-a aşteptat răspunsu-mi că a şi ţinut s-o
sublineze: „cică nu care cumva să le arunc că ar fi păcat”.
- Chiar aşa ţi-a zis?
- Tare fază, nu? Adică...
ăăă... de ce te-aş minţi? Chiar aşa mi-a zis. Da. Pe bune.
- Nu-i asta.
- Da’ care-i?
- Mi se pare incredibil.
- Aşa mi-am şopocăit şi eu în
barba-mi proaspăt rasă. Gen, ştii şi tu: calul de dar nu se caută la dinţi.
Atât pentru cel care face cadoul cât mai ales pentru cel ce primeşte. Dacă n-ai
înţeles dă-mi voie să-ţi explic pe scurt: gestul contează.
- Incredibilă faza cu
„păcatul”. Dac-ai şti de câte ori am auzit-o! Tu n-ai auzit-o? Indiferent de
statusul socio-psihologic şi moral, ai-n-ai treabă cu Hristos, una-două o
trânteşti: vai, e păcat ca să nu se facă nu-ş’ ce rahat. Păcat în sus, păcat în
jos. Dacă o să aud într-o bună zi că e păcat să... hm... păcătuieşti... nu o să
mă mire. Deloc.
- Ascultă, tu, nu-ş’ ce să zic
la faza asta dar dă-mi voie să-mi verbalizez fascinaţia: ai vorbit ca şi când aş
fi vorbit eu însumi.
- Dedublarea mamii ei de
treabă.
- Doar aşa. Stând însă strâmb
şi judecând drept, nu am avut cum să nu remarc faptul că văru-mio se cam dăduse
de gol.
- !?
- Vorbesc serios! De unde să
ştie el că dacă nu-mi place un stilou îl arunc pe geam? Îi spusesem chiar eu şi
nu mi-o mai aminteam? Ba bine că nu.
- !?
- Nu mă mai blagoslovi cu
mutriţa asta de sfântă neprihăneală că-mi vine să-ţi cădelniţez una.
- Deci uite care-i treaba: mă
uit cum vreau eu. Apanajul democraţiei. Dacă eram într-o dictatură, privirea
mea te-ar fi aruncat la zdup. M-am făcut înţeleasă?
- Parţial.
- Parţial?
- Da. Parţial. Opusul
„imparţialului”. Aşadar dânsul n-avea de unde să ştie obiceiul meu cu aruncatul
stilourilor peste geam dacă nu care cumva i-o sifonase cineva. Ghici cine i-a
sifonat-o? Prietena mea de atunci. Pricepi?
- Semiparţial. Care prietena
ta de atunci?
- Ligia. Tipa aia care vorbea
de nu se mai oprea.
- Ea era prietena ta de
atunci?
- Eşti culmea! Bineînţeles.
- Ce să-ţi fac dacă le schimbi
ca pe ciorapi! Ştiam că erai cu una Luciana.
- Ancient history.
- Vezi!
- Ei bine, radio românia
liberă asta de muiere trebuie să-l fi informat pe văru-mio despre obiceiul meu,
ăsta, hoţ, nu mi-a zis nimic da’ a băgat la cap. Altă explicaţie n-am şi,
sincer să fiu, nici nu cred să existe. Tu ai?
- Să trăieşti frumos şi bine
îţi trebuie minte, nu glumă.
- Pardon?
- Mi-amintii de chestia asta
fără să vreau.
- Şi crezi că are legătură cu
de discutăm noi aciulea?
- Eu aşa zic da’, vorba aia,
există unele aspecte pe lumea asta maroniu-rozalie care nu necesită explicaţii
în mod exhaustiv. Le explici, aşa, până la un punct.
Şi punct fu. După asta, cum spuneam, nu mai fu nimic. Iar dacă a mai
fost promit să revin.