Înţelegerea (4)

- Nu prea te distrezi, mă abordează unu’, Pinufrie Konstandin dacă-mi aduc bine aminte.

Pinufrie ăsta e cam cât mine de înalt, nu suportă părul lung şi, în general vorbind, e un frustrat invidios. Genul de ins pentru care găina vecinului este întodeauna curcă, indiferent de câte realizări măreţe pe toate planurile i s-ar întâmpla lui personal.

- Ba mă distrez şi încă excelent.

- Nu te cred. Pentru că, dă-mi voie să-ţi spun, nici nu prea se vede.

- Dacă mă gândesc mai bine am vrut să mă costumez în clovn, să se vadă de la o poştă că am venit la nunta asta regală pus pe distracţie, dar m-am râzgândit în ultima clipă, îi explic după trei secunde de ezitare.

Pinufrie pricepe ironia-mi dar nu vrea să-mi facă jocul. Nu-i convine să-i valideze pe alţii. Că alţii sunt obligaţi să-l valideze pe 'mnealui, aşa, în mod natural, se înţelege de la sine.

Dacă totul e contrast pe lumea asta maronie, cum mi-a explicat cândva dascălul meu de Filosofie, atunci de ce nu ar exista, pe de-o parte, fiinţe de o modestie absolută (mulţumindu-se în secret cu faptul că Atotputernicul e cel înaintea căruia trebuie să performeze iar nu înaintea semenilor) şi pe de altă parte fiinţe încărcate de un orgoliu absolut care dacă nu primesc în ziua cutare cel puţin o laudă, fie ea şi una insignifiantă, nu se simt bine. Ei bine, Pinufrie se-nscria în această din urmă categorie. Îl lăudai? Îţi era cel mai bun prieten. Nu-l lăudai, ba chiar îi atrăgeai atenţia că e doar un neica nimeni – se distanţa de tine chiar de-ai fi fost cu stea în frunte.

Azi însă, dată fiind ocaziunea – Baltazar Bogdan al Doilea îşi mărita fiica, după cum promisese, cu învingătorul Fiarei şi le mai dădea tinerilor însurăţei şi jumătate din împărăţie – Pinufrie îşi cam înnăbuşi frustrările, se cam făcu verde-albastru la chip şi în rest nimic. Doar un mic zâmbet otrăvit pe chip.

- Şi ia zii, glăsui el schimbând subiectul. Cum vezi evoluţia lucrurilor? Convieţuieşte tata socru în pace cu ginerică sau...

Unii, precum amărâtul ăsta de Pinufrie, au acest pervers obicei, fie atunci când au reuşit să te umilescă fie când au fost ei înşişi umiliţi sau poate mai ales atunci, să schimbe vorba. Pe ceva aparent neutru. De fapt, consideră ei, eşti adus pe un teren unde nu stăpâneşti bine lucrurile, deci se cheamă că îţi vei rupe gâtul din nou. Iar ei, iată, au câştigat.

- De unde vrei să ştiu cum vor evolua lucrurile? N-am această abilitate de a vedea în viitor, îi zic jucând comedia inocentului.

- Da, mă, de acord cu tine...

Habar nu am, sincer vorbind, cu ce ar putea fi el de acord cu mine.

-...da’ vezi tu, ăştia ne conduc. Nu ai cum să nu te intereseze subiectul.

- Extraordinar, zic ca în faţa unei minuni la sfintele moaşte. Dacă mă declar interesat te pomeneşti că o să mi se schimbe viaţa în asemenea mod încât o să devin bogat peste noapte, nu?

E unul din acele rare momente din viaţă când un amărât de bursuc ofuscat precum Pinufrie ăsta se pomeneşte dintr-odată pus în faţa faptului împlinit: nu doar că are revelaţia propriei limitări dar îşi dă seama că altul, pe care-l desconsidera, îi e superior. Tocmai prin faptul că nu-i arde una în meclă, după cum el însuşi ar face-o, ci, din contră, îl domină prin modul lui natural de a fi.

- Dacă alde ginerică s-ar apuca de război cu tata socru nu m-ar mira, zic imaginându-mi, nu-j’ dă ce, nişte trandafiri ce emană dimineaţa la prima oră o aromă de cazi pe spate instantaneu dar seara sunt doar obiecte de decor. În fond, puterea corupe. Şi ca şi când asta nu ar fi fost suficient, Puterea mai face ceva: atrage oameni cu o anumită structură de personalitate. În nicun caz artişti, contemplativi, spirituali, persoane, în general vorbind, preocupate de subtilul joc dintre aparenţă şi esenţă. Ăştia sunt victime sigure ale Puterii sfârşind prin a fi striviţi fără milă de un univers în care contează doar pragmatismul şi interesul imediat. Ar fi bine ca ginerică să fie unul dintr-ăştia sau măcar să aibă tangenţă cu aşa ceva.

- Crezi că n-are?, întrebă Pinufrie ca şi când ar fi mirosit ceva ce-i depăşea simţurile.

- Habar nu am ce are şi ce nu are. Repet: nu mă pricep în a interpreta viitorul. Cine declară că are ori te minte de la obraz ori e un jnapan fără pereche. Cea ce înseamnă cam acelaşi lucru dar, hm, există şi diferenţe.

Pinufrie începu o diatribă despre jocurile de putere dar cine-l mai asculta?

Adevărul nu-l ştiam decât eu – în calitate de viitor narator omniscient al evenimentelor de faţă – şi cei implicaţi în mod direct: fata lui Baltazar, Magda, şi Pamfil, unul din cei şapte săteni din Crăcănaţii din Vale plecaţi să ucidă Fiara şi plecaţi, de asemenea, în speranţa unei vieţi mai bune. Pamfil ăsta fusese adevăratul învingător al Balaurului cu Şapte Capete nu cetăţeanul ăla cu mutră de bucătar, Georgian Mavrocordat, aplaudat şi aclamat de popor mai ceva ca un mesia pătrunzând în Ierusalim călare pe măgar. Balaurul, odată bizara lui stăpână cuprinsă de ditamai deziluzia, scăpă din cuşca-i (lanţurile cu care era încarcerat stăteau acolo prin vrajă nu altfel) dar, neobişnuit decât să i se comande rămase ţintuit locului, neştiind încotro s-o apuce. Se hotărî într-un final să scoată capul din grotă, aşa, ca să testeze zona. Văzuse focul care continua să ardă vesel al sătenilor din Crăcănaţii din Vale, văzuse şi straja care, la post, dăduse semnalul de alarmă, se panicase dar apoi ceva îl determinase să acţioneze contrar voinţei sale. Ghinionul grupului fu legat aşadar de o albină care-l înţepase pe balaur în urechea stângă a capului celui mai imbecil dintre cele toate celelalte capetele. Ăsta dăduse comanda: „pe ei, pe mama lor” iar sătenii din Crăcănaţii din Vale şi-au găsit cu toţii sfârşitul, ciopârţiţi de dihania pe care şi-o propuseseră ei atât de glorios s-o facă arşice. Ieşit, la rândul său, din vizunia necunoscutei Pamfil văzuse deplorabilul peisaj dar nu se pierduse cu firea. Ştia de la bunicul său că punctul slab al oricărui astfel de balaur (cu şapte capete, ăia cu trei sau cu un singur cap aveau alte puncte slabe) consta în căpăţâna sa cea inteligentă. Punct slab în sensul că pe asta, capabilă de altfel şi de vorbire articulată, dacă o convingeai că trebuie să-şi ia zborul deoarece nu-şi află locul printre atâta prostime, e sub demnitatea ei să se scalde în atâta prostie, determinai dihania să comită cel mai sângeros act sinucigaş din toate timpurile, capetele devorându-se unele pe altele. Ceea ce de altfel se şi întâmplă, Pamfil spunându-i doar atât căpăţânii inteligente: „te compătimesc; tu eşti dişteaptă, ei sunt proşti făcuţi grămadă”. După care se poziţionă frumuşel la o distanţă sigură şi savură măcelul.

Cum de-a ajuns insul ăla cu mutră de bucătar să fie el considerat eroul-eliberator? Ghinionul lui Pamfil pe care, fix pe la finalul autocarnagiului dihaniei, a tăiat-o undeva în boscheţii mai din fundul pădurii, cuprins de o treabă mare presantă. Iar Mavrocordat ăla se nimerise prin zonă în calitatea lui intrinsecă de pădurar. Căruia îi trecuse prin bilă, aşa limitat cum se găsea, să profite de pe urma actului sinucigaş al dihaniei.

M-am făcut înţeles, nu?  

Pamfil pătrunsese în palatul lui Baltazar în cel mai pur stil incognito cu putinţă iar când Magda se pomenise cu el în propriul ei iatac deşi în exterior se arătase îngrozită, în interior se arătase plăcut surprinsă de dumnealui. Asta ca să nu zic că-i picase, în sfârşit, şi ei cineva cu tronc.

- N-am venit să-ţi fac niciun rău, zise Pamfil galant. Am venit să mă conving de frumuseţea domniei tale. Atât.

- Şi?, făcu fata curioasă. Cum mă găseşti?

- Net satisfăcătoare oricărei descrieri literare.

Magda surâse.

- Te pot ajuta cu ceva, străine? Ce vânt, în afară de asta, tocmai la mine-n iatac?

- Un pahar cu apă ar fi suficient. După ce tot mi s-a întâmplat nu-mi stă gândul decât la apă.

După care îi povesti tot ceea ce i se întâmplase în ultima vreme.

- Se vede treaba că Georgian ăsta s-a dovedit a fi omul nepotrivit la locul potrivit, zise Magda ofuscată. Tu unde erai de nu l-ai observat?

- Undeva prin pădure, desigur, raportă Pamfil ca scos la lecţie. Să avem pardon dar mă pălise un deranjament stomacal teribil.

- Fatalitate, şuieră Magda.

Apoi pe un ton de detectiv căutând să prindă criminalul cu orice preţ:

- Cum poţi proba înaintea tatălui meu că tu eşti adevăratul erou?

Pamfil scoase din buzunarul pantalonului ceea ce arăta a măsea de balaur.

- Capului ăla pe care eroul l-a adus cu el aici, ca dovadă că aparţine dihaniei, de altfel singurul care a supravieţuit automasacrului, îi lipseşte asta. Întreabă-l pe nea Mavrocordat ăsta să-ţi arate măseaua.

Faţa luminată a Magdei era revelaţia întrupată. 

În noaptea nunţii Magda îl apucase pe cetăţeanul cu mutră de bucătar de podoabele sale cele mai preţ somându-l:

- În secunda următoare te duci frumos la birou, semnezi declaraţia aia de pe masă şi apoi pleci din viaţa mea şi din palatul ăsta cât ai zice „balaur cu şapte capete”.

Din spatele unei perdele de brocart apăru Pamfil care se tot juca în palma-i cu măseaua balaurului:

- Am scos-o dihaniei imediat după masacru, îi zise el lui Mavrocordat ca şi când i-ar fi vândut un pont unui amic de suflet.

Mavrocordat, cu podoabele ţinute de Magda ca-ntr-o menghină, abia de mai îndrăznea să respire.

- Semnezi şi pleci, mai zise Pamfil trăgându-şi sabia pe jumate. Ne-am înţeles?

În iatacul domniţei pătrunseră doi cagulaţi cu statură fizică impresionantă şi duhnind de la o poştă a baltă, peşte, sânge şi noroi:

- După ce semnezi te duci cu domnii unde-ţi arată ei. Bun aşa?, îl întrebă Magda eliberându-l din strânsoare...

***

...restul se traduce printr-o altă nuntă unde Pamfil era adevăratul mire şi erou omorâtor al Dihaniei şi unde împărăţia sa nu a intrat în conflict cu aceea a tatălui-socru.

Satul Crăcănaţii din Vale se numeşte azi Satul Eroului Eliberator.